Ilie Rosu

In data de 04.07.2008 am revenit la cabana. Era o nebunie ceea ce incercam sa fac. Aproape trei maratoane intr-un interval de 2 saptamani. Observasem ca in 7 zile eram refacut, in conditiile in care mai faceam 2 antrenamente, de cate 10 km fiecare, miercurea si joia. Vineri seara, impreuna cu tatal unuia dintre copiii aflati in tabara, am ajuns cu masina la cabana.

Era la final de serie, cantecele au rasunat pana noaptea tarziu iar focul de tabara s-a stins spre dimineata. Stiam ca ma asteapta o zi grea, faceam un test pe care sigur nu il voi mai repeta niciodata de acum inainte. Eram nelinistit, constientizam ca daca se va intampla ceva, mi-o faceam cu mana mea. Am adormit intr-un final, desi linistea noptii era intrerupta din cand in cand de cantecele de cabana si de zgomotul raului care curge prin apropiere. Dimineata la 5.30 eram in picioare. Eram nervos pentru ca afara dadea sa ploua. Cerul era acoperit de nori iar vizibilitatea era redusa. Intr-un final la ora 6 am plecat.

Era o liniste de inmormantare. Dar cainii din zona au stricat-o, si-au facut numarul cand am trecut prin zona lor, m-au alergat cativa metri, dupa care m-au lasat neputinciosi sa-mi vad de drum. In urcarea spre Poiana incercam sa mentin acelasi ritm. Cele cateva picaturi de ploaie nu m-au speriat. Bluza de trening pe care o aveam pe mine ma incomoda. M-am alimentat cu apa de la izvorul minunilor, refacandu-mi fortele. Pe la km 7 inainte de coborare m-a prins din urma un domn mai in varsta, cu care am schimbat cateva vorbe, spunandu-mi ca urca frecvent pana la aceasta cota dupa care revine in Rasnov. I-am povestit de unde vin si ca voi urca pana in Poiana si ca voi reveni dupa 42 de km. Mi-a urat succes. Eram mai dezhidratat decat la ultimele curse.

La Cabana Aviatorilor l-am rugat pe cel care era la punctul de control, sa imi pregateasca pentru intoarcere o sticla de apa. Am ajuns in Poiana, am parcurs cei 4 km suplimentari pentru a completa cei 42 de km si am luat-o pe drumul de intoarcere. Eram stors de puteri si mi-am dat seama ca am sarit calul. Omul de la cabana Aviatorilor chiar m-a asteptat cu apa. Am baut, mi-am umplut sticla, si stiam ca de acum incolo aveam un nou punct de alimentare cu apa: cabana Aviatorilor. Asta numai in ziua in care il voi mai face inca o data si in care, voi incerca sa fac un timp cat mai bun, si de ce nu, un timp sub 4ore si 30 minute. Simt ca aceasta zi este aproape si ca voi progresa.

As fi vrut ca pe timpul coborarii sa maresc ritmul dar nu puteam. Picioarele nu imi dadeau voie si imi era si teama. Voiam sa ajung totusi la cabana si sa ma bucur definalul cursei.
Am lasat in urma Rasnovul si am intrat pe drumul de piatra. Totul era atat de departe. Alergam, dar parca stateam pe loc. Incepusem sa nu mai privesc in departare, era descurajant sa vad cat de mult mai am pana la zona muntoasa. Eram doar eu si propria-mi umbra, care ma urmarea continuu. Era bine, pentru ca insemna ca inca eram in picioare.
Soarele ma vlagiuse si imi veneau in minte versurile din poezia “Sergentul”, de Vasile Alecsandri, “Mai lunga-mi pare calea acum la-ntors acasa…/As vrea sa zbor, si rana din pulpa nu ma lasa!”.
Mi se terminase apa, mai aveam 3 km si trebuia sa rezist. O masina a oprit si soferul m-a intrebat daca ma poate ajuta cu ceva. I-am spus, cu niste apa, aratandu-i sticla goala, omul raspunzandu-mi ca are apa dar si-a vazut in continuare de drum, nu intelesese ca chiar aveam nevoie de apa, il derutase sticla goala pe care o aveam in mana si pe care o crezuse plina. La cateva minute dintr-o masina cineva ma incurajeaza, spunandu-mi sa continuu, ca nu mai am mult. Mi-am dat seama ca era persoana cu care ma intalnisem in drumul spre Poiana, in alergare.

De ce oare alerg? Multa lume mi-a pus aceasta intrebare. Poate si pentru ca dupa fiecare cursa sunt mai puternic si mai sigur pe mine, am controlul asupra mea iar pe timpul cursei comenzile sunt la mine. Imi controlez fiecare miscare si stiu ce fac. Dupa fiecare incercare parca sunt mai tanar si am sentimentul ca am mai castigat o luna din viata mea. Ce bine ar fi, daca s-ar putea face de 12 ori maratonul intr-un an ca sa se opreasca timpul in loc! Cata lume ar alerga atunci maratonul! Intr-o cursa de maraton te teleportezi usor, atat in trecut, cat si in viitor! Important este ca a fost benefic sa il alerg, ca am facut ca un vis imposibil sa devina posibil. Si acum chiar cred ca am gasit calea, prin care sa fac ca multe din planurile mele imposibile, sa devina posibile.

Vad steagurile de pe cabana si imi dau seama ca totul s-a sfarsit! Am reusit. Scosesem 4 ore si 45 de minute. Eram palid la fata si niciodata in viata mea nu fusesem mai obosit ca in acea zi. Progresasem si asta era bine. In cele 2 saptamani, cate au trecut de cand ma antrenez la cabana, am aflat ca pot face 2 maratoane la interval de o saptamana unul de altul, si cu atat mai mult, un maraton si un semimaraton. Deci pot alerga maratonul de la Budapesta si, la o saptamana dupa acesta, semimaratonul de la Bucuresti. Asta am aflat astazi.
Si pentru ca am patimit destul, la inchiderea taberei in fata parintilor, copiilor si preietenilor am mai primit o noua medalie. Era simplu confectionata, avea gravat pe ea un munte si inscriptionat pe ea cuvantul Himalaya. Voi tine mult la cele doua mealii, tot atat de mult, cum tin fostii campioni la medalii lor astazi. Incep sa cred ca le meritam.
Muncisem si riscasem foarte mult, dar cine nu risca, nu castiga!