Final de cursa la Maratonul Piatra Craiului
Este data de 02.11.2013.
Zapada cazuta in prima saptamana a lunii octombrie a dus la amanarea MPC si la oferirea unei sanse unice pentru toti iubitorii de alergare din Romania, de a participa atat la MIB, cat si la MPC. M-am bucurat de aceasta sansa si iata-ma pentru a doaua oara la startul Maratonului Piatra Craiului. Daca la editia din 2011 am luat cu mine 3 steaguri, pe cele ale Romaniei, UE si ONU, anul acesta mi-am permis doar 2, pe cele ale Romaniei (cel de-al 71-lea maraton) si Uniunii Europene (cel de-al 40-lea maraton). Am meditat mult la mesajul pe care sa il inscriptionez pe tricou. Si am hotarat sa merg cu mesajul Din dragoste pentru Romania si istoria ei Spune Da drepturilor Naturii! Muntii Piatra Craiului sunt vii! Nu-i mai defrisati! Un mesaj actualizat pe care l-am formulat intr-o forma apropiata si la Maratonul Recunostintei impreuna cu Alexandra Postelnicu si Asociatia PachaMama Romania.
Cerul senin prevesteste un timp ideal pentru alergare. Trebuie sa fii foarte experimentat si un mare artist ca sa iti alegi echipamentul adecvat pentru cursa. Senzatia de frig te indeamna sa pui pe tine cat mai multe haine. Multi au cazut in capcana, iar de data aceasta printre ei m-am numarat si eu. Cateva declaratii inainte de start, fotografii, incurajari, strangeri de mana si imbarbatari. Concurentii cu rezultate deosebite obtinute la editiile anterioare sunt prezentati multimii. Aplauze, urale si admiratie pentru acestia! Si a sosit si vreamea startului 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, START!
Zeci de aparate de fotografiat sunt indreptate asupra noastra. Tin ridicate deaspra capului cele 2 steaguri, tragand din cand in cand cu coada ochiului spre ele. Da sunt amandoua acolo! Alergam prin oras sub privirile admirative ale zarnestenilor si turistilor, care ne privesc peste gard din curtile caselor si pensiunilor. Ne insiram pe sosea, pe o distanta de cateva sute de metri. A venit timpul sa iesim din sosea si sa incepem a urca. Mi-am castigat o pozitie destul de buna la intrarea pe cararea unde ne-am incolonat cu totii. Unii concurenti, plasati mai in spate, incarca cu disperare sa depaseasca dar din pacate locurile inguste de pe traseu, nu permit acest lucru. Scapam de ele si incepem a ne depasi unii pe altii, fiecare in functie de starea fizica in care se afla. Pe multi dintre noi insa ne-a luat valul, pornind cam tare. Desi este o competitie in care incercam sa ne depasim limitele fizice, intre noi s-au creat rivalitati si de fiecare data asteptam o noua provocare ca sa ne luam revansa. Pentru colegii si prietenii mei cu care ma mai intrec sunt intotdeauna o tinta sigura, fiind usor de reperat dupa steaguri.
La punctul de hidratare sorb doua pahare de apa, o salut pe Silvia Feraru, fiica lui Dan, o eleva de clasa a 11-a, implicata in multe actiuni de voluntariat, care mi-a intarit convingerea ca fara voluntari, o asemenea competitie de acest nivel n-ar exista. Observ cum fiecare voluntar isi executa cu minutiozitate sarcinile. Si plec din nou profitand de terenul plat pe care alergam. Zona defrisata prin care traversam ma cutremura. Pe o suprafata de cateva hectare toti copacii au fost rasi de pe fata pamantului. Locul este dezolant. Pacat, mare pacat, macar de s-ar fi plantat ceva in loc. Cat de mult mi-as fi dorit ca mesajul meu inscriptionat pe tricou: “Muntii Piatra Craiului sunt vii! Nu-i mai defrisati!” sa fie unul fals! Imi scot repede aparatul de fotografiat, tragand spre amintire cateva cadre. Ne continuam alergarea pregatindu-ne cu emotie de marea urcare. Alerg umar la umar impreuna cu un concurrent care din neatentie atinge cu umarul tablita unui indicator de traseu montan. Din nefericire impactul a fost atat de puternic incat a inceput . sa sangereze. Mi-a confirmat-o. Simt ca atmosfera s-a infierbantat si ca imi plesnesc urechile de la atata efort. M-as opri sa ma odihnesc un pic dar coloana aflata in spatele meu ma obliga sa nu incetinesc si sa fortez urcarea. Nu sunt singurul concurent care face eforturi vizibile ca sa tina ritmul cu cei din fata.
In departare se zareste in sfarsit varful peste care trebuie sa traversam. O multime colorata, cu echipament de toate culorile, isi asteapta randul la franghie. Din departare par ca o salba agatata in jurul muntelui. Fantastica imagine, impresionant! Cel mai frumos moment al cursei! Daca in anul 2011 era ceata, iar concurentii abia se zareau, anul acesta am privilegiul sa ma bucur din plin de acest tablou. Poate ca si de aceea o parte dintre concurenti se regasesc an de an in acest loc, de 8 editii consecutive, muntele acesta dandu-le forta de fiecare data sa renasca, sa continue si sa revina. Unii dintre concurentii urca pana aici ca sa dedice aceasta cursa unor cauze sau unor personae foarte dragi lor. Dar pana a ajunge acolo sus, mai este mult de urcat. La nici un jumatate de metru de poteca pe care ne deplasam, se deschide un hau imens, spre care cel mai bine este sa nu privesti. Prin acest loc nu se poate depasi in nici un fel. Fac fata cu greu obosealii care m-a cuprins si simt ca nu mai am nici un pic de forta. Hai Ilie mai repede, ca ne tii pe toti in loc, o aud pe Silvia David strigand, iar ai plecat cam repede! Aceleasi cuvinte mi le transmite si Stan Turcu. Observatiile lor ma scot din aceasta stare, reusesc sa ma mobilizez, sa maresc ritmul si iata-ma sus.
Nu e timp de zabovit, asa ca iata-ma tinandu-ma de stanci, indreptandu-ma cu emotie si teama spre peretele abrupt, pe langa care va trebui sa cobor. Visez? Nu, e real pentru ca in jos, prinsi de coarda, o multime de concurenti au luat-o inconstienti la vale. Baieti si fete, mai tineri si mai in varsta! Unii cu mai putina teama, altii cu mai multa teama. Se citeste asta pe chipurile lor. Este ca momentul de dinaintea saltului cu parasuta. Depinzi de o franghie in care trebuie sa ai incredere ca va rezista si ca cel care a fixat-o a facut-o cu simt de raspundere. De multe ori afirm ca dupa un maraton cu steaguri ma simt ca si cum as fi urcat si coborat dupa Everest. Probabil ca acesta este Everestul despre care tot vorbesc. Imi fixez steagurile si betele intr-o pozitie pe care am exersat-o de multe ori prin casa. Sper sa reusesc si de data aceasta! Alpinistul care facea asigurare la coarda imi atrage atentia ca pozitia in care am fixat steagurile imi va crea probleme pe timpul coborarii. Mai facusem la fel si in 2011, atunci avand cu mine 2 bete si 3 steaguri. Amintirile aceste mi-au dat mult curaj. Si pornesc intr-o coborare pe un drum pe care il numesc drumul fara intoarcere, pentru ca este imposibil sa mai faci cale intoarsa. Chiar daca coarda s-a terminat, ne continuam coborarea tinandu-ne de pietre, de radacini si de crengile arbustilor. Orice pas gresit, orice clipa de neatentie poate insemna o accidentare. Tocmai de aceea organizatorii nu au admis pe oricine la aceasta competitie, impunand la inscriere un minim de experienta montana. In acelasi timp trebuie sa dam dovada de solidaritate, sa-i protejam pe cei care sunt sub noi, sa avem grija sa nu miscam vreo piatra care i-ar putea lovi. Ne ajutam intre noi, tinandu-ne unul altuia coarda intinsa. Nimeni nu este agitat desi momentul de suspans este peste tot. Terenul este acoperit cu un pamant negru, traversat de grohotis. Pietrele colturoare ne pun mari probleme, neoferind nici un fel de stabilitate, fiind foarte greu sa iti coordonezi miscarile pe un asemenea sol, atunci cand ai mainile ocupate.. Alunec si ma duc la vale cativa metri. Tin strans de steaguri, incercand sa nu le pierd, sa nu le rup si sa nu ma accidentez. Frumusetea mea de tricou alb, inscriptionat cu mesaje colorate, Yes I can, Romania Uniunea Europeana Impreuna, www.ilierosu.ro, Mesajul cu drepturile naturii s-a facut dintr-o data negru. Se va vedea la final ca nu a afost o simpla alergare, ca aici sus am purtat o adevarata lupta. Unii dintre prietenii mei s-au rugat de mine sa nu vin la aceasta cursa, considerand-o mult prea riscanta. N-am putut rezista tentatiei si iata-ma aici luptandu-ma cu mine si cu muntele. Inca 4-5 coborari pe corzi, toate la fel de grele. Nu se mai termina. Iar grohotisurile si terenul abrupt cresc la fiecare pas riscurile de accidentare. Reusesc in ultima clipa sa evit o cazatura, prinzandu-ma de o stanca. Ating insa cu genunchiul o piatra. Nu-i timp de durere, asa ca strang din dinti si incerc sa merg mai departe. Pentru ca simt ca nu am destula forta in genunchi, cobor cu mare prudenta, lasandu-i pe concurentii din spate sa ma depaseasca. Sunt epuizat si simt ca nu mai am aer. Ce sa fie? Mi-am dat imediat seama: bluza de fas este de vina, trebuie sa scap e ea! Continuu sa inaintez pe sub peretele stancos al Pietrei Craiului, traversand prin cateva zone intinse de grohotis, amintindu-mi de ce s-a intamplat la maratonul de pe Muntele Olimp, unde am fost luat pe sus si dus in jos, la vale, de o avalansa de pietre.
La capatul acestor pereti ma opresc ca sa imi dau jos de pe mine bluza de fas. Imi ia cateva minute ca sa imi schimb echipamentul si privesc cu regret la concurentii care trec pe langa mine. Trece si Dan Feraru pe care il vad in mare forma, doar in tricou, scapand din timp de bluza de fas, tocmai la la punctul de hidratare de dinaintea urcarii. Ma pun cu greu din nou in miscare. Aceleasi urcari si coborari si parca nu se mai sfarseste. Si ca sa beneficiez de pachetul intreg de suferinta, constat ca mi s-a terminat si apa. Indraznesc sa-i cer lui Liviu Bica care tocmai atunci trecea prin dreptul meu, dar si acesta si-a consumat ultima rezerva de apa. Pana la urma unul dintre concurentii aflati cu mine in categorie, imi da o gura de apa din bidonul lui, care ma revigoreaza. Si incep a cobora incercand a ma tine de cei din fata. Ajung la izvor, cobor cateva zeci de metri pana la el, beau apa din firicelul care curge prin teava alba de plastic, imi umplu rezervorul de apa, dupa care revin in traseu si plec din nou in alergare. Imi amintesc ca aici, in acest loc, acum 2 ani de zile era un punct de hidratare. Ce bun ar fi fost si astazi! Panta de coborare devine mai lina, ceea ce imi permite sa alerg mai repede pe cararea de pe marginea paraului. Traversez raul din fata exact prin mijlocul lui, udandu-ma tot la picioare. Las in urma un elicopter al Ministerului de Interne care a aterizat in aceasta zona cu putin timp in urma, in nu stiu ce misiune. Ajung la puncul de hidratare din Plaiul Foii, unde refac proviziile cu apa si unde las una dintre bluze unui domn de la puntul de hidratare.
Pornesc din nou in alergare pregatit sa abordez ultima urcare dificila, Diana! Urmez indicatiile voluntarului de pe traseu, care ma intreaba daca am luat cu mine in cursa si steagul echipei Steaua, probabil aluzie la cursa de la Maratonul International Bucuresti. . Este atat de frumos afara, incat o parte dintre concurenti profitand de razele soarelui s-au asezat pe iarba, odihnindu-se inainte de marea urcare. Printre ei iata-l si pe Marian Chiriac, care imi reproseaza ca si la Bucuresti ca am plecat prea repede si ca tot timpul sunt in mare graba. Il invit sa se ridice si sa reia cursa, ceea ce si face. Pornim intr-o urcare pieptisa care dureaza aproximativ o ora. Intrebarile adresate voluntarului de pe traseu privind timpul pe care il mai avem pana sus, raman fara raspuns. Abia cand am ajuns in varf am inteles ca omul n-a vrut sa ne descurajeze. Schimbam cateva cuvinte cu voluntarii din varf, care este si punct de control, si incepem a cobora. O coborare dificila care ne-a intrebuintat serios genunchii si care a fost pe o distanta de cativa km. Pietrele umede si zonele acoperite cu pamant m-au indemnat la prudenta. Ilie mai ai anul acesta de alergat inca 3 maratoane, iar o accidentare ar insemna o tragedie!
Scap de zona cea mai dificila a coborarii, apropiindu-ma de ultimul punct de hidratare. Ma depaseste Marian, care ma indeamna sa il urmez. Nu reusesc sa tin acelasi ritm cu el. Ajung la apa, sorb din bauturile aflate pe masa si aflu ca pana la finis mai am 7,5 km. A urmat o coborare usoara, o alergare odihnitoare, pe curba de nivel. Ajung intr-un punct, la trecerea peste un firicel de apa, care imi reaminteste ca in anul 2011, in acest loc m-au luat crampele musculare. Nu trec nici cateva secunde si fenomenul se repeta identic ca atunci. Simt din nou o durere in muschi pe care incerc sa mi-o stapanesc, sperand ca voi scapa de ea in cateva secunde. Asa a si fost, pentru ca dupa cateva sute de metri incep sa alerg din nou normal. Jos in vale se zaresc orasul si concurentii insirati in alergare. Ultima coborare si intru in drumul care duce spre soseaua dinspre oras. In sfarsit reusesc sa o ajung din urma pe fata blonda de la Bacau, cu care m-am intersectat de multe ori pe traseu, depasindu-ne unul pe altul. Inca 600 de metri! Claxoane si facut cu mana din partea soferilor aflati in trafic. Doi copii aflati cu bicicletele in fata mea vor sa afle daca sunt de-al lor. Sunteti de-al nostru? Da, de-al vostru! Si m-au insotit cu bicicletele pana aproape de finish, incadrandu-ma, in stanga si-n dreapta.
Trec prin fata portii familiei Cirstea, unde m-am cazat in 2011 si unde se afla cea mai tare galerie de pe traseu. Strigate, incurajari si zgomote de talanci, care ma mobilizeaza pe ultima parte a cursei. Hai Ilie!
Ma apropii de linia de sosire, lasand in urma mea, prima poarta. In fata mea se deschide mare poarta de sosire, avand agatata de ea, ceasul care indica timpul de concurs. Ultimii metri, sublimul dintr-o cursa adevarata de maraton! Cu steagurile inaltate deasupra capului, cu un ultim efort reusesc sa finalizez cel mai dificil maraton montan din Romania. Au urmat camera de filmat si raspunsul la cateva intrebari. In cateva cuvinte le spun povestea si le vorbesc despre mesajul transmis in cursa. Apoi a urmat Hip, hip, Ura! Hip, hip, Ura!Hip, ura, hip, ura, hip ura, ura ura! Romania! Traiasca Romania!
Apoi tarziu in noapte am asistat la Festivitatea de premiere in care au fost prezentati castigatorii! Nu puteam sa nu retin prezenta pe scena a celui mai in varsta participant, domnul Cristian Chiurlea, 73 de ani, legenda vie a acestui maraton!
Apoi in noapte in drumul catre Bucuresti am inceput sa simt durerile loviturilor pricinuite de Maratonul Piatra Craiului: genunchii juliti, dar in special mainile, cuprinse de crampe, care mi se inclesteaza din cand in cand.. Si cam asta a fost povestea MPC, pe care m-am grabit sa o scriu repede, pentru a nu mai pati ca in anul 2011, cand n-m scris nimic. Multumesc voluntarilor de pe traseu, fotografilor si felicitari lui Lucian Clinciu si echipei din jurul lui. Jos palaria! Multumesc lui Dan Feraru care timp de o zi mi-a fost gazda buna si partener in timpul cursei!
