Ilie Rosu

Este data de 14.06.2009.
Este o zi obisnuita de vara, soarele stralucind de la primele ore ale diminetii. Inca de seara imi stabilisem programul, antrenament pe o distanta de 20 km, prin locurile despre care am mai povestit. Florin, este cel care ma va insoti si de data aceasta, el ma va asista de pe bicicleta, ducand sticla cu apa si telefonul pentru poze.

Plecam din centrul satului cu regretul ca nu am inceput deplasarea cu o jumatate de ora mai devreme, pentru ca in curand se va incalzi. Trecem prin fata scolii generale, in care s-a asternut linistea, elevii fiind deja in vacanta. Podul peste raul Siret ne apare imediat in fata, dupa ce iesim din sat si facem la stanga. Acesta s-a modernizat si s-a consolidat, au aparut bare de protectie pe ambele sensuri de mers, capatand un aspect european, fiind un obiectiv important, care a intrat dupa parerea mea, primul din zona, in Europa, alaturi de miile de oameni care sunt plecati la munca in strainatate.

In departare se zareste barajul, iar in dreapta dealurile, acoperite de paduri, intotdeauna parandu-mi-se o zona in care s-au pastrat nealterare traditiile si in care nu s-a modernizat mai nimic, nu e nevoie sa te teleportezi pentru a intalni sate intregi in care imaginile de safarsit de secol 19 contrasteaza cu cele de inceput de secol 21.Ulite si case vechi, pe a caror acoperisuri intalnesti la tot pasul antene de satelit. Si totusi vara pentru cei ce cauta locurile salbatice, pe unde poti colinda doar la pas, este o placere sa urci si sa cobori pe potecile padurilor, sa te bucuri de racoare, dorindu-ti sa intarzii cat mai mult timp prin aceste locuri. Podul, pe care l-am lasat mult in urma, a ramas singura cale de acces spre oras.

Dupa cativa km de alergat si de infruntat razele soarelui care vin dinspre rasarit, facandu-ma deseori sa inchid ochii, ma apropii de dealuri si de satul Lespezi. Depasesc cei doi sau trei sateni, simtindu-le in urma privirile si auzindu-le comentariile discrete. Alergarea pe soseaua care strabate padurea ce duce spre Costisa, pe o distanta de aproape 2 km, este relaxanta si simt cum mi se incarca bateriile. Pare un foarte bun loc de antrenament, drumul este drept, asfaltat, iar numarul masinilor in miscare este foarte redus. Strabatem satul Costisa cat ai bate din palme, intalnim doar cativa localnici, adunati la un rachiu mic la crasma din centrul satului. Pana la baraj mai sunt cativa km, urcam si iata lacul in toata splendoarea lui, o imensa cantitate de apa, a carei forta pompeaza in anumite perioade ale zilei energie in sistemul energetic national.

Zabovim cateva minute bune aici, enervati si de faptul ca memoria telefonului este plina si ca nu putem sa facem cateva poze. Coboram apoi si o luam pe un drum de piatra, un drum asemanator cu cel de la cabana Himalaya, ca aspect si ca distanta. Lipsesc masinile care sa ridice norii de praf. In capat de tot, aproape de pod, a aparut o balastiera, mormanele de nisip si de piatra contrastand cu verdeata padurilor de altadata. Padurea de langa pod, unde se organizau serbari campenesti, aproape ca a disparut. Intru in sosseaua nationala si fortez pe panta care duce catre pod. Il traversez si ma opresc langa semnul de intrare in sat. De aici inca un km si sunt din nou pe acasa.

Ma intalnesc cu vecinii si prietenii mei, promitand ca luna viitoare voi rasunde unei noi provocari. La cateva minute dupa cursa, ma relaxez intr-un cires, amintindu-mi cum in copilarie jumuleam ciresele aflate in parg, furisandu-ne prin lanul de grau pana la gardul din maracini, apoi catarandu-ne pe acesta si rugandu-ne sa nu apara “matusa Marioara”-mos Iftimie… cu furca in mana, pazindu-si ciresii.

Urmeaza duminica viitoare semimaratonul Baile Tusnad. Pentru mine acesta are o semnificatie deosebita deoarece va fi primul meu semimaraton oficial.

De pe meleagurile natale pe cei dragi va sarut, oriunde v-ati afla si sa nu uitati:
Daca vrei poti. Nimic nu e imposibil, si .. niciodata nu-i prea tarziu sa incercati si voi!