Ilie Rosu

Este data de 5 noiembrie 2008.
Dimineata la ora 5 am parasit Bucurestiul si am plecat. Suntem aceeasi echipa ca la Budapesta: Rosu Ilie, Dogaru Vasile, Pisica Ion, alaturandu-se noua astazi si Vasile Ion. Suntem ca o expeditie care incearca sa escaladeze un varf din Himalaya, Everestul meu fiind trecerea liniei de sosire la maratonul de la Atena.

Iesim din tara prin vama Giurgiu si iata-ne la Ruse, in Bulgaria. Este atat de multa ceata, incat cu mare greutate observam ca traversam o zona muntoasa. Nici nu ne-am dat seama cand am intrat in Sofia, nu avem cum sa evitam aglomeratia din oras si in sfarsit, iata-ne pe bulevardul care ne scoate catre drumul european ce duce catre Grecia. Cerul s-a inseninat, acum se disting mai bine muntii din jur, in majoritatea lor sunt stancosi, avand acelasi aspect ca muntii Dobrogei, din zona Macin.

Pe la pranz reusim sa traversam Bulgaria si iata-ne in Grecia. Intelegem in scurt timp cat de mult inseamna infrastructura pentru o tara, in special cea rutiera. Autostrazile sunt o avutie. Cine le are peste tot in tara, beneficiaza de mobilitate si de adevarata libertate. Trecem prin Salonic si de aici, mai avem aproape 500 km, pe care ii parcurgem fara probleme, beneficiind de avantajul deplasarii pe autostrada. Iata-ne la portile Atenei. Inca rulam pe autostrada, afara este intuneric si nu suntem siguri ca vom intra pe unde trebuie in oras. Acest lucru ne costa, pentru ca am parcurs o distanta prea mare si ajungem in celalalt capat al orasului. Nu mai avem ce face si trebuie sa intram, altfel riscam sa trecem de Atena. Oprim la o benzinarie si incercam sa aflam adresa de cazare. Si pentru ca acolo sus cineva ne iubeste, avem un mare noroc, fata de la benzinarie este o romanca si din vorba in vorba aflu ca e ruda cu un fost coleg de al meu, din Moldova, de la Husi. Fata ne sare in ajutor si aproape de miezul noptii, un taximetrist, prieten cu patronul benzinariei, ne conduce la adresa noastra. In sfarsit am ajuns cu adevarat la destinatie.

A doua zi ne facem timp si vizitam orasul, incercand sa descoperim ce are inedit Atena, admiram arhitectura cladirilor, care au ceva antic, traditional si mediteranian. In plus zeci de motociclete asteapta in fiecare intersectie aparitia culorii verde a semaforului, fac un zgomot asurzitor si demareaza cu mare viteza pe sosea, ca la cursele de motociclism. Iata si stadionul pe care va fi sosirea din cursa de maraton si cladirea cu locul de inscriere. Stadionul este din marmura iar accesul pe stadion este permis numai in momente speciale asa, cum este cursa de maraton. Cladirea in care se face inscrierea oficiala este in parcul central iar de aici se vede bine cetatea de pe Acropole.

A doua zi merg la centrul de inscriere si ma regasesc pe lista de start. Nu sunt singurul roman printre participanti, pe liste mai sunt inca doi romani si doua romance. Ridic numarul de concurs, chip-ul si pachetul de concurs. Scap de aceasta grija si avem destul timp sa urcam pe Acropole. Coloanele inalte din piatra, aspectul de cetate dispusa pe o cota dominanta, greu accesibila si de necucerit, ne duce cu gandul spre Grecia Antica, centrul unei civilizatii si al unei culturi infloritoare. Numai de aici de sus poti avea o imagine reala, a ceea ce inseamna, ca intindere si ca frumusete, Atena.

Sute de turisti sunt in acest moment in zona. Imortalizam totul in cateva fotografii, care vor insemna ceva peste ani, cand ne vom aminti cu emotie de mometul Atena. Reusesc sa transform in realitate fotografia mea de pe fundalul site-lui, in care se vad si zidurile de pe Acropole. Astazi sunt chiar aici, iar acea imagine de fundal, croita de Ionut Nicolae, administratorul site-ului meu, este in fata ochilor mei si ma identific cu ea.
A doua zi incercam sa ajungem in localitatea Maraton. Ne este mai usor pentru ca suntem cu masina. Trecem prin mai multe orase, acestea fiind anual strabatute de sportivi din intreaga lume, care vin aici pentru implinirea visului lor. Acestia vor sa alerge distanta de 42 km pe acelasi traseu greu, pe care a mai facut-o un om in antichitate, ducand in cetate vestea victoriei armatei ateniene. Colegii mei au chef de glume, referindu-se la distanta, spun ca s-au plictisit de atata mers cu masina, ca ma vor astepta clipe grele in cursa, traseul fiind variat, iar pana la linia de sosire imi va creste barba. Dar iata stadionul din localitatea Maraton. Pe o latura a lui sunt arborate drapelele statelor participante in acest an in cursa de maraton. Primul este drapelul SUA, iar ultimul al tarii gazda. Am numarat cel putin 40 de drapele, drapelul Romaniei fiind al 15 lea. Adie un pic vantul, drapelele flutura in acelasi timp, sincronizate ca pasii unui dans si transmit parca o senzatie placuta de liniste si de pace. Ni se permite accesul pe stadion, ne comportam ca intr-o sedinta foto, facem poze, fiecare din noi dorind ca drapelul Romaniei sa apara in fundal. Ne plimbam prin localitatea Maraton, descoperim muzeul in care este prezentata istoria localitatii Maraton si istoria probei olimpice, maratonul. La intrare, printre drapelele arborate, la vedere, flutura mandru si drapelul Romaniei. Suntem multumiti pentru ce am vazut si mai linistiti, pentru ca in ziua concursului vom parcurge mai usor drumul cu masina pana la linia de start.

Cladirile din zona nu mai sunt asa cochete ca in capitala, par mai simple, pastrand totusi o linie traditionala. In curtile caselor observam multi maslini si portocali. In apropiere se vad colinele stancoase, care par saracacioase din cauza climei si suporta in general doar plantatii de maslini. Ne oprim cateva momente pe malul marii, privim spre larg si admiram insulele din departare.
Seara imi pregatesc echipamentul si beau multe lichide. Am in mana 2 numere de concurs, unul mare si unul mic. Il aleg pe cel cu o dimensiune mai mica, pentru ca nu imi acopera insemnele de pe tricou, stema URBAN si scrisul cu Romania si Eco-Alpin. Nu am observat calitatea hartiei numarului de concurs, si de aceea voi avea mari dificultati, a doua zi , pe timpul cursei. Acesta era numarul de concurs care se lipea pe bagajul cu haine, inainte de start.
Este data de 9 noiembrie.
Iata ca a sosit ziua cea mare. Este duminica dimineata si e timpul sa plecam cu masina spre Maraton. Pe traseu, in fiecare localitate autoritatile fac ultimile pregatiri pentru ca maratonul sa insemne o mare sarbatoare pentru toata lumea. La ora 8 circulatia va fi intrerupta pe ambele sensuri de circulatie pe o distanta de 42 de km.

Ajungemin in localitatea Maraton. Timpul este destul de racoros. Pana la ora startului se mai incalzeste inca putin si afara este o vreme ideala pentru a alerga o cursa de maraton. La intrarea in stadion se aprinde o flacara. Este ceva asemanator cu flacara olimpica. Multi concurenti asteapta la rand pentru a urca pe scari pana la aceasta, pentru a face poze. Reusim si noi acest lucru, dupa o asteptare de cateva minute. Se fac apeluri la statia de amplificare pentru prezentarea concurentilor la start. In prima linie ii vad pe concurentii de elita. Cei mai multi par a fi de pe continentul african. Sunt prezentati concurentii cu primii sase timpi, atat la masculin, cat si la feminin. Printre ei este anuntata si concurenta noastra Maria Luca. Un concurent rosteste un juramant, care face apel la fair-play, despre care cred ca isi are originea undeva in antichitate. Un oficial japonez, membru al Federatiei Internationale de Atletism, da startul in cursa de maraton. Si plecam. O mare de oameni inunda soseaua. Si cerul se acopera cu baloane viu colorate. Fiecare pleaca in ritmul lui, un ritm pe care l-a exersat la antrenamente. Nu se pot produce minuni peste noapte, fara sa te antrezezi serios.

Dupa cateva minute de alergare, iesim din drumul principal, facem o bucla de cativa km pe strazile primei localitati, unde ne asteapta primul punct de alimentare cu apa, apoi revenim in drumul principal. Cateva picaturi de apa imi uda numarul de concurs si abia acum realizez ca hartia din care este confectionat este de proasta calitate. La urmatorul punct de hidratare acesta se imbiba cu apa, iar partea de sus se desprinde din acele de siguranta. Incerc sa imi introduc tricoul cu nr de concurs in pantaloni, pentru a-l proteja, dar in zadar, acesta se desprinde definitiv si cade. Il ridic, il impaturesc si hotarasc sa alerg tot traseul cu el in mana. Sunt ingandurat, oare ce voi face pe stadion cand voi trece linia de sosire, va exista riscul sa fiu descalificat la sosire, daca nu port numarul de concurs?

In fata mea la cativa zeci de metri pe spatele unui concurrent zaresc tricolorul Romaniei. Tresar, pentru ca, imi dau seama ca este Lixandru, romanul cu care facusem o poza la maratonul Bucuresti si cu care imi dadusem intalnire la Atena. Si iata-l acum drept in fata mea. Urmaresc tricolorul vreo zece km, acest lucru imi da puteri si ma ambitioneaza sa nu raman prea mult in urma si de aceea incerc sa nu il pierd din ochi.

Primii zece km au fost relativ normali, au urmat apoi alti zece km cu usoare pante de urcare si de coborare, care pareau a nu te intrebuinta prea mult, insa schimbarea frecventa a ritmului, cu dese urcari si coborari incepusem sa o simt. Reusesc sa ma apropii de colegul din Romania, ne salutam si schimbam cateva cuvinte. Si el este foarte concentrat asupra cursei. Raman din nou in urma. Aud de mai multe ori cuvintele “Calimera Romania”, tresar pentru ca stiu ca imi sunt adresate mie. Cateva doamne ofera concurentilor crengute cu frunze de maslin.

In urmatoarea localitate o famfara intampina concurentii cu o muzica antrenanta, care ne indeamna parca sa pastram sau sa marim putin ritmul. Un concurent este echipat in armura, are un coif pe cap, iar in mana tine un scut, de care are prinsa o sticla de apa, parand a-l imita pe Philipides. Nu stiu nici acum daca a trecut linia de sosire. Pe la jumatatea cursei am intrat in panica pentru ca simt primele dureri musculare, care devin din ce in ce mai mari, pe timpul inaintarii. Sunt in aceeasi dificultate ca la Budapesta. Nu am mai luat calciu si magneziu cu o saptamana inainte de start, asa cum facusem la Bucuresti, este clar ca voi plati pentru acest lucru si nu voi scoate timpul pe care mi l-am propus.

Intalnesc pe marginea drumului primii concurenti care acuza durerile pricinuite de crampele musculare. S-au retras pe marginea soselei cu picioarelele inclestate si raman in asteptarea unei echipe medicale, in speranta ca vor depasi momentul si ca vor putea continua. Iar eu depun eforturi pentru a fi concentrat la cursa si pentru a inainta . Ma gandesc la fetele mele si izbunesc in plans, mi se pune un nod in gat si respir din ce in ce mai greu. Imi dau seama ca sunt in dificultate abia atunci, cand dupa alti catiava km izbucnesc din nou in plans. Nimeni nu ma poate ajuta, trebuie sa imi ating obiectivul si sa trec linia de sosire. Doar i-am promis fiicei mele cea mai mare, Andreea, ca acesta va fi cadoul meu de ziua ei, iar voua nu trebuie sa va tradez increderea pe care ati avut-o in mine! Mai am putin pana voi ajunge la km 32, cand cred ca voi scapa de partea in urcare a traseului si voi incepe sa cobor. Observ ca numarul celor care se opresc este din ce in ce mai mare. In sfarsit ajung in zona din care incepe partea de coborare. Aceasta ramane la fel de dificila, alti muschi intra acum la lucru, durerile pricinuite de carcei, mentinandu-ma in continuare intr-o stare de disconfort. Caut si gasesc repede acel ritm, mai lent insa, care ma face sa inaintez si sa ma apropii de finis.

Drumul coboara catre oras, strada aceasta este parca prea lunga si nu se mai termina. Trecand prin fata bisericii Sfanta Paraschieva, ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat forta pentru ca sa pot continua, singur nu as fi reusit. Mai sunt inca 3 km, fiecare concurent incearca sa isi dozeze efortul, atat cat ii mai este nevoie pentru a intra pe stadion. Undeva in fata, in departare inca mai zaresc tricoul cu tricolorul. Trecem prin fata parlamentului elen, trecatorii ne aplauda si ne incurajeaza. Citesc in ochii lor respectul pentru toti care strabat acest traseu. Iti trebuie mare curaj sa incerci sa faci o cursa de maraton pe un teren plat dar si mai mare curaj ca sa vii aici la Atena! In aceasta cursa nu sunt invinsi, toti sunt niste invingatori. Este o proba cum rar intalnesti, in care concurentii se incurajeaza intre ei, indiferent de varsta pe care o au, de tara din care provin, indiferent ca sunt barbati sau femei, nu doresc raul adversarului si doresc sa treaca impreuna linia de sosire, premiul cel mare fiind respectul pe care il primesti la final de cursa, cand ai satisfactia ca ai mentinut si tu , prin prezenta ta aici, vie, o flacara si o stare de spirit.
Mai sunt cateva sute de metri, trebuie sa imi pregatesc numarul de concurs si sa vad ce a mai ramas din el. Este sifonat si incerc sa il indrept. Iata stadionul. In fata mea doi alergatori sunt legati de mana cu o sfoara. Cel mai tanar este epuizat de efortul depus, il trage fortat dupa el pe cel mai in varsta. La intrare in stadion unul dintre ei se prabuseste, tragandu-l peste el si pe celalalt. Totusi, impresionant, reusesc sa se ridice, sa inainteze si sa treaca linia de sosire in aplauzele multimii. Imi fixez numarul pe partea din fata a tricoului si il tin lipit de acesta cu amandoua mainile. Acum cred ca sunt in regula, se vede sigur de la distanta si iata ca trec si linia de sosire.

Nu ma pot bucura cum as fi vrut, nu pot ridica mainile, cum imi place mie, nu le pot misca si flutura in semn de bucurie si de victorie, pentru ca inca imi tin bine numarul fixat pe tricou. Simt la gat medalia. Dar ce mai conteaza, in inima mea ma simt ca un campion si as vrea ca toti prietenii mei, sa traiasca si ei, cel putin o data in viata acest sentiment. Doar de acolo din interior, am primit energia necesara pentru ca sa ajung aici! Nu ma pot abtine si las lacrimile sa curga. Nici nu le pot sterge pentru ca am inca mainile ocupate. Ceea ce nu am reusit in 28 de ani, am izbutit in 5 luni si jumatate. Mi-am propus maratonul de la Atena si iata ca am reusit, trecand prin multe. Eu, un om obisnuit, am reusit sa termin maratonul de la Atena intr-un timp de 3 ore si 50 minute. M-am invins pe mine insami si consider ca starea de conflict cu mine s-a incheiat. Ca sa fiu sigur de reusita in 5 luni si jumatate m-am antenat serios, facand inainte alte 7 curse de maraton.

In ultimile 34 de zile am facut 3 maratoane internationale oficiale: Budapesta, Bucuresti si Atena. Timpul de 3:30 ramane un vis pe care cred ca il voi implini in anul 2009. Ii aud pe prietenii mei strigandu-ma din tribuna. Au trecut si ei prin emotii ca si mine. Ii vad acum linistiti pentru ca impreuna am reusit! Le multumesc si celor de acasa care m-au sustinut si au fost tot timpul alaturi de mine. Unii m-au provocat intr-atat incat am decis sa fac aceasta cursa, altii m-au sprijinit in momente cheie, au aparut exact cand voiam sa renunt si m-au intors din drum. Unii m-au descurajat tot timpul, gandindu-se la sanatatea mea, iar altii au crezut in reusita mea, mai mult decat am crezut eu. Tuturor va multumesc din inima! In timpul cursei la toti v-am simtit rasuflarea in ceafa si datorita voua simt ca astazi m-am nascut a doua oara!
Duminica 9 noiembrie, visul meu a devenit realitate!

Ne retragem de pe stadion spre masina, deplasandu-ne pe traseul maratonului. Am terminat cursa de cel putin o ora si strada continua sa fie plina de concurenti, care alearga spre stadion, ca spre un izvor. Chiar as indrazni sa ii compar cu un roi de albine, care se indreapta spre stup. Citesc pe chipul lor oboseala dar si increderea ca vor trece linia de sosire. Unii sunt atat de obositi incat renunta sa mai alerge si merg la pas. Mai au insa destul timp, pana cand timpul oficial de parcurgere a maratonului se va scurge. Printre ei sunt atat tineri, cat si varstnici. Noi insa trebuie sa ajungem la masina si sa ne punem in miscare. Ajungem la destinatie unde ne pregatim bagajele pentru plecare. Le multumim gazdelor noastre si ne luam la revedere de la Atena. Ne deplasam in noapte, cu opriri scurte pentru odihna lui Vasile , care conduce, si iata-ne a doua zi in Romania. Ne oprim la Calugareni si facem cateva poze langa statuia lui Mihai Viteazul. Asa a fost la Atena in data de 9 noiembrie!