Ilie Rosu

Este data de 01 noiembrie 2008.

Pentru ca o nepoata dinspre vara si-a planificat nunta la Piatra Neamt, exact cu o saptamana inainte de maratonul de la Atena, am meditat mult, daca sa particip sau nu la acest eveniment. Pana la urma am decis sa fiu prezent, mai ales ca ea imi amintea mereu ca un antrenament la Piatra Neamt, inainte de Atena, ar fi ca o binecuvantare si mi-ar aduce mult noroc. M-am deplasat cu Iulian, nepotul meu, am facut o halta mica la Adjudu-Vechi, am vazut-o pe mama mea si beneficiind si de o frumoasa zi de noiembrie, ne-am continuat drumul, sperand ca vremea va fi la fel de frumoasa si in ziua urmatoare. Am strabatut Bacaul de la un capat la altul, m-am intalnit aici si cu un prieten, apoi ne-am inscris pe drumul care duce catre Piatra Neamt.

Toate comunele din aceasta zona sunt cuprinse de febra alegerilor parlamentare. Peste tot sunt lipite afise electorale, chiar si pe trunchiurile copacilor, candidatii cer cu agresivitate votul cetatenilor, prezintandu-si o oferta electorala bogata in promisiuni. Strabatem o zona colinara placuta ochilor, admiram culoarea padurilor de foioase, un amestec multicolor de frunze, in care predomina nuante de galben si maroniu. Intram in Piatra Neamt si ramanem surprinsi de curatenia din oras si de frumusetea zonei muntoase impadurite, aflata la orizont.

Reusesc sa ma cazez, apoi ma framanta modul in care voi reusi sa imbin placutul cu utilul, bineinteles ca e vorba de nunta si de antrenament. Zaresc o instalatie de cablu pe care sunt fixate mai multe telecabine, directia lor de deplasare fiind inspre si dinspre muntele COZLA. Acesta se aseamana mult cu masivul Tampa din Brasov, avand totusi o inaltime mai mica. Cabinele sunt mai mici, cu o capacitate de 4-5 persoane, fiind insirate pe cablu la un interval de aproximativ 100 de m una de alta. Acolo sus, pe urmele telecabinei, mi-am propus sa ajung in alergare, fara oprire. Aflu strazile pe care trebuie sa le strabat pentru a ajunge pe Cozla.

Nu este prea greu de ajuns sub munte, este clar ca din strada de langa munte se va forma undeva un drum, care ma va duce spre varf. Trec pe langa gradina zoologica si iata, in dreapta, apare si drumul. Este din piatra cubica, lainceput urca lin catre cota, panta fiind numai buna pentru antrenamentul meu. Il urc usor, ajung in dreptul Restaurantului Clubul Gospodinelor, unde in urma cu aproximativ un an mai fusesem la o alta nunta, la fratele miresei. Nu stiam atunci ca voi reveni in aceste locuri si ca ma voi antrena aici pentru Atena. Atunci pentru mine maratonul era un vis.

Soseaua din piatra cubica dispare, simt ca pana sus pe Cozla mai este destul de urcat. Acum drumul e pietruit, la fel ca la cabana Himalaya, parand a fi construit de curand, acccesul masinilor fiind interzis, exceptie fac doar betonierele, care urca si transporta in varf, materiale, necesare constructiei unui hotel. Panta abrupta ma sufoca, sunt nevoit sa fac cativa pasi fara sa alerg, apoi imi revin si continuu sa fug. Uff, in sfarsit ajung in varf. Aici, destula lume, care, probabil, a urcat numai cu telecabina, intrucat putini sunt cei echipati in tinuta sport. Fiecare este preocupat de ceva, unii admira peisajul, muntii din jur, lacul de langa oras, cladirile care se vad foarte mici de la aceasta inaltime, iar altii asteapta nerabdatori sa le vina randul la mici si bere, rezistand eroic provocarii pe care o da mirosul micilor de pe gratar.

Deja se intuneca, luminile din oras se aprind rand pe rand, parca comandate de undeva. Am timp sa fac cateva poze, apoi ma grabesc sa cobor, altfel risc sa ma prinda intunericul si sa alerg in bezna. Urmez panta de coborare, pe care o gasesc asemanatoare cu ultima parte a traseului de la Atena. Cand ajung jos este deja intuneric, alerg pe strazile bine iluminate, ma strecor printre pietoni si ajung in zona centrala. In fata muzeului de arta, pe o cota usor dominanta fata de oras, este o biserica veche, construita de Stefan cel Mare. In lateral, un mire si o mireasa, par protagonistii unei sedinte foto. Ma apropii de ei si raman surprins sa vad ca am in fata mea chiar pe nepotii mei, ei fiind mirii care pozau. Ii rapesc pentru o clipa, facem cateva poze, apoi ma grabesc ca sa ma pregatesc pentru nunta. Ma misc ca in vremurile mele bune de la armata, sunt multumit, pentru ca reusesc sa ma echipez repede si sa fiu prezent la ultima parte a cununiei religioase. Preotul care oficia casatoria, tocmai rostea cuvintele frumoase de incheiere, cerand tinerilor mai in gluma mai in serios, ca primii trei copii sa fie botezati in acelasi locas sfant.
Apoi a urmat nunta in care horele si sarbele moldovenesti au pus la mare incercare rezistenta participantilor. Pentru mine nunta a fost ca o continuare a antrenamentului din timpul zilei, s-a incheiat totusi dincolo de miezul noptii, cand am trecut la odihna, fiind hotarat ca a doua zi dimineata sa mai repet o data antenamentul.

La ora 8 dimineata am pornit din nou, de data asta fiindu-mi mai usor, pentru ca deja cunosteam drumul. Ma gandeam ca il voi intalni in drum pe nepotul meu din Piatra Neamt, care acceptase ca a doua zi, dupa nunta sa iasa la un antrenament cu mine. Cum era de asteptat, a fost prea obosit si nu a raspuns provacarii, asa ca mi-am vazut linistit de drumul meu, singur, pe strazile orasului. Langa gradina zoologica, zaresc privind printre gard, cateva animale: un leu, un cerb si o caprioara. Incep urcarea si sunt multumit pentru ca nu dau semne de oboseala. Ma loveste in fata un vanticel rece, respir aerul curat si simt racoarea muntelui. Pete de raze de soare isi gasesc loc printre crengile copacilor si parca imi lumineaza drumul. Sunt singur pe drum, este o liniste deplina si parca acest tinut este pentru cateva clipe al meu si numai al meu. Nu trebuie sa ma mai opresc, am destula energie ca sa pot urca pana sus. La cota, nu e nici tipenie de om, toate chioscurile sunt incuiate. Cerul fiind senin, disting bine la orizont conturul muntilor, iar undeva in departare, iata Ceahlaul. Acum tresar pentru ca imi amintesc ca, fiind in clasa a sasea, am facut parte dintr-o expeditie care a urcat acolo, pana sus, pe varful Toaca. A fost prima mea iesire. A fost un efort financiar din partea parintilor mei si ca sa nu faca discriminare, surorile mele au avut si ele parte in anii urmatori de cate o expeditie. Parca ii vad si acum pe profesorii mei, coplesiti de raspunderea pe care o aveau fata de noi, care eram la prima expeditie si abia descifram tainele muntelui. A fost atunci o saptamana de vis si de neuitat, dupa care, in decursul anilor au urmat altele, la fel de frumoase.

Langa stalpii telecabinei se afla instalatia de tele-ski si o partie in curs de amenajare. Cand sa ma pregatesc sa cobor, dintr-o data aud un zgomot de motor, este telecabina care s-a pus in miscare. Multumit de starea mea fizica buna in care ma aflu, incep sa cobor, fara sa fortez si asa ajung in scurt timp in oras, Intalnesc in drum doar paznicul de la bariera care blocheaza accesul masinilor catre cota, pe care il rog sa imi faca cateva poze. Mai alerg cativa km pe strazile orasului, arunc o privire spre partea muntoasa a orasului si spre cladirile din zona centrala si gata, antrenamentul meu se incheie.

Pentru prima oara sunt multumit si am sentimentul ca sunt pregatit pentru maratonul de la Atena. Ma apropii de clipa mult visata, voi alerga maratonul, acasa la mama lui, pe un traseu greu, acelasi pe care l-a facut Philipides in antichitate. Anual, mii de oameni isi doresc sa urmeze acest drum, al suferintei si al barbatiei, la finalul caruia poti exclama ca omul chiar ca nu are limite, ca avem in noi energia neceara ca sa mutam si muntii din loc.

Mai sunt putine clipe pana Duminica 9 noiembrie, cand visul meu va deveni realitate! Caravana Himalaya, formata din Ilie Rosu, Vasile Dogaru, Ion Pisica si Ion Vasile se va pune miercuri dimineata in miscare. Inainte de plecare nu pot rosti decat doua cuvinte simple: Hai Romania!