Ilie Rosu

Este data de 16.05.2009.
Starea de spirit buna, pe care o capeti dupa ce alergi o cursa de maraton este esentiala pentru ceea ce urmeaza. Confruntarea cu propriile limite, incercand sa obtin acea secunda, intr-o competitie cu mine, devine din ce in ce mai interesanta. Nu sunt singur in aceasta lupta, constat ca si noii mei prieteni sunt  la fel. Fac ce fac si dau aproape zilnic peste ei, in parcul de langa casa, iar sambata si duminica, la antrenamentele pe distante mai lungi. Fiecare avem un tel spre care tindem, care se bazeaza pe reusitele de la antrenamente. Chiar daca unii dintre noi nu vom reusi sa-l atingem, important este ca incercam, suntem optimisti si de aceea ne aflam astazi din nou in parc.

In fata parcului Herastrau s-a adunat ceva lume. Se poarta discutii aprinse, atat despre despre maratonul DHL, cat si despre maratonul Bucuresti. Ne intereseaza taxele de inscriere, formatul medaliilor si traseul. Antrenamentul de astazi pare ca o binecuvantare pentru toata lumea. In timpul  noptii a plouat si se simte racoarea de dupa ploaie. Sunt  prezenti multi cunoscuti, maratonisti, semimaratonisti, dar si figuri noi,  pe care  ii vad pentru prima oara in parc, multi fiind atrasi de participarea la primul lor concurs,  proba de stafeta maraton, o alergare in echipa care are in jur de 7 km, atunci cand echipa e formata din 6 concurenti.

O salutam pe Valeria Racila si pe sotul acesteia. Toata lumea o apreciaza pentru ca este mai tot timpul printre cei care alearga. Numai asa, poate afla la cald, ce nu a mers la editia trecuta a maratonului Bucuresti. Si apoi grupul nostru este foarte important, reprezentam  cam jumatate din numarul maratonistilor din Bucuresti. Inainte de maratonul de la Madrid am mai avut o actiune in Herastrau si atunci mi-am reprosat ca nu am facut impreuna o fotografie, asa ca astazi sunt mai curajos si reusesc sa ma fotografiez din nou cu fosta campioana olimpica.

Am mai reusit acest lucru si la editia trecuta a maratonului de la Bucuresti. In alergare, discutam  despre cum a fost la maratoanele de la Paris si  Madrid si cam cum ar trebui sa arate medaliile la Bucuresti. Suntem de acord, ca, macar pentru cei care alearga maraton, semimaraton si stafeta, medaliile ar trebui sa fie un pic mai speciale, pe ele sa fie inscriptionat un simbol al Bucurestilor. Vrem, nu vrem, cladirea Parlamentului, a devenit simbolul orasului, fiind tinta turistilor de pretutindeni.

Toti cei prezenti astazi aici, trebuie sa punem umarul si sa contribuim la reusita maratonului international Bucuresti 2009. Ce putem face noi? In primul rand sa alergam in aceasta cursa, chiar daca traseul devine la un moment dat mai monoton, trecand de 4 ori prin acelasi loc. Cei care am avut privilegiul de a alerga afara,  la cateva maratoane,  am fost foarte atenti la modul in care s-au organizat cursele.  Nicaieri nu iese totul perfect. De exemplu la Paris, pe final de cursa s-a terminat apa iar ceasul oficial de la sosire s-a defectat. Banii nu vor fi niciodata suficienti, singurul lucru la care se poate  umbla este organizarea iar fondurile trebuie sa ajunga acolo unde trebuie, participantii sa nu fie uitati, nici inainte de cursa, nici in timpul acesteia si nici dupa.

Fara cei multi, o cursa de maraton nu se poate desfasura si nu are farmec. Cat de interesant devine concurentul care trece ultimul linia de sosire! Expresia fetei acestuia, suferinta prin care trece, poate datorita varstei, poate datorita lipsei de antrenament, toate acestea la un loc,  transformandu-l si pe acesta intr-un invingator. Dar pentru a simti acest lucru trebuie sa fii acolo, in multime, incercand doar sa alergi..

Sunt incantat sa-i reintalnesc pe Stefan si Dana, cu care am fost la Madrid, pe Dan, Serban si Cosmin, pe doamna Mariana, cu care am alergat la Paris. Ca de obicei, parcurgem prima tura mai lent, in aceasta fiind momentul discutiilor de tot felul, restul de 2 sau 3 ture ne insiram pe aleile parcului, in grupuri mici, incercand chiar sa fortam pe final, ca de, maratonul DHL bate la usa.

Microb mare maratonul! In momentul in care ti-a patruns in oase, e ca reumatismul, nu ai cum sa scapi de el, pentru ca nu are leac! Mi-au intarit aceasta convingere alergatorii de peste 65 de ani pe pe care i-am studiat atent in cursele la care am luat parte.
Dar cata munca iti trebuie pentru a trai clipele de satisfactie din momentul trecerii liniei de sosire, cand primesti acea medalie, sarea si piperul maratonului! Cati stiu ca tu ai alergat inainte, la antrenamente, sute si chiar mii de kilometri, ca te-ai trezit dimineata, devreme sau ca te-ai culcat noaptea, tarziu?

PS. Tocmai am primit pe e-mail informatia ca Maratonul DHL a fost anulat din lipsa de sponsori. Pacat!