Ilie Rosu

Este data de 09.05.2009.
Iata-ma din nou acasa, la tara la Adjudu Vechi, intr-un moment deosebit, de la care nu puteam lipsi: sfintirea fantanii din curtea casei, suprapusa cu un moment de pomenire a celor dragi din familie, care nu mai sunt, si cu aniversarea zilei de nastere a mamei mele. Vecini, rude, prieteni, ne-am adunat sa ascultam cuvintele, pe care preotul din sat le-a rostit. Vocea puternica si cantul sau, au umplut intreaga curte, impresionand pe toata lumea. Este foarte iubit in sat, desi tanar,  stie sa asculte atat pe oamenii simpli, cat si pe cei care au petrecut multi ani la oras. Este foarte legat de sat, fiind nascut aici.

La masa, nu am scapat prilejul sa ii vorbesc despre preocuparile mele, aratandu-i medaliile mele de la concursuri, impresionandu-ma modul in care le-a studiat, una, cate una, pentru mine fiind ca o binecuvantare a  ceea ce fac. A intarit si el ca fiecare avem un vis spre care alergam toata viata si ca, numai  cine crede si lupta pentru a-l atinge, va reusi sa-si vada visul cu ochii.
Printre invitati se afla si profesorul meu de Educatie Fizica din scoala generala, profesorul Sergiu Tugulea. In 1972 echipa scolii generale din Adjudu Vechi a ocupat locul 3 la finala pe tara a campionatului national de minifotbal, la Constanta. Am facut atunci parte din echipa. Cu o zi inainte l-am rugat sa caute in arhiva personala, poate gaseste o fotografie cu acele momente. Si spre marea mea bucurie iata fotografia,  o parte din echipa, cu dansul in centrul imaginii.

Stie de preocuparile mele si este mandru ca mi-a fost profesor. Am hotarat ca a doua zi sa fac un antrenament pe distanta Adjudu Vechi – Podu Turcului, in care sa ma insoteasca impreuna cu  prietenii mei Vasile, Nicusor si Florin, eu alergand, iar ei urmarindu-ma  cu masina.

Si iata-ma a doua zi! Echipat in tinuta cu care alerg de obicei o cursa de maraton, purtand pe mine tricoul oferit de organizatori in cursa de la Madrid, ma pregatesc sa pornesc in cursa, din centrul satului. Este un timp ideal pentru alergat, soarele stralucind inca de la primele ore ale diminetii. Suntem ca o  caravana care se va pune in miscare in cateva clipe. Cativa consateni privesc curiosi la ce se petrece.

Domnul profesor porneste cronometrul, la fel ca acum 37 de ani, cand dadea startul la crosurile organizate in cadrul Daciadei, pe ulitile satului, cu plecare de la scoala generala si cu sosire pe stadionul de fotbal din sat. Il vad ca este la fel de emotionat ca si mine. Anii s-au asternut  peste amandoi, dar spiritul acelor ani, inca e viu.
Pe borna km dispusa la cateva sute de metri, scrie Barlad 50 km.

Emotionat, las in urma scoala generala, unde am o gramada de amintiri frumoase. Traversez podul peste raul Siret, despre care am mai povestit, cu ocazia altor antrenamente efectuate in zona. In departare, la 5 km, se zareste satul Lespezi, asezat la baza dealului, pe care va trebui sa il traversez.  Am stabilit cu baietii, sa ma astepte cam din 5 in 5 km sau la intersectia de drumuri, pentru a  nu gresi drumul. Aici este timpul sa iau cu mine sticla de suc. Satul Lespezi e destul de lung, iar la iesirea din acesta, drumul incepe a urca. Panta este asemanatoare cu primii 5 km de urcare din Rasnov catre Poiana Brasov. Paduricea din partea dreapta a drumului imi asigura umbra de care aveam nevoie pentru a ma mentine proaspat. Reusesc sa pastrez un ritm foarte bun pe care as dori sa il am si la maratonul DHL, in ultima parte a cursei, pe timpul urcarii.

Ca sa ma incurajeze, Nicusor parcurge alaturi de mine cateva sute de metri, propunandu-si sa alerge mai multi km la urmatorul antrenament. Sus, in varf, se deschide o priveliste de nedescris. Acele locuri salbatice, cu paduri si cu oameni simpli, care-si doreau cu ani in urma, sa treaca podul de la Adjudu Vechi, parca ii simt  la orizont.  Prietenilor mei nu le vine sa creada ca am putut sa urc fara a ma opri, chiar intr-un ritm destul de bun. Mai primesc o sticla de suc si incep sa  cobor o panta lina, pana in satul  Radacinesti.

Cand eram la liceu, intr-o vacanta, am venit cu bicicleta in aceasta zona, sora mea facand practica, cum era obiceiul atunci,  intr-o ferma la cules de mere, aici am vazut cele mai frumoase mere! Astazi, din pacate, livada a disparut.

Si urc si cobor si iar urc si iar cobor, pana la Lehancea. O femeie din sat comenteaza ceea ce vede: Sunteti un om care alearga, foarte bine, la noi in sat oamenii nu alearga! Urcarea seamana mult cu drumul dintre cabana Aviatorilor si  Poiana Brasov. Intreb o  batranica cati km mai sunt pana la Podu Turcului.  2 km! este raspunsul, ca doar n-ati vrea sa mergeti asa, in fuga, pana acolo.

Ajung sus in deal si de acolo, jos in vale,  se vad blocurile din localitatea Podu Turcului, aici chiar n-am mai fost niciodata pana acum. Cobor cam 2 km, mai traversez un sat, Balanesti, las in urma borna km pe care scria Barlad 29 km, si iata-ma la benzinaria din comuna. Insotitorii mei ma incurajeaza pe ultimii metri, iar pe final ma intreaba cum ma simt. Le explic prietenilor mei, ca abia acum ar fi trebuit sa inceapa cursa adevarata de maraton, ca nu am nici o problema fizica si chiar ma simt foarte bine. Domnul profesor imi spune ca a masurat distanta cu kilometrajul masinii si ca au fost 24 km. Minunat, daca ar fi asa! Timpul a fost 1 ora 57 minute, dar scazand cele cateva sute de metri parcurse in plus inainte si dupa bornele de kilometraj, pot spune ca a fost sub 1 ora 55 minute, pe un traseu cu cel putin 7-8 km de urcare. Mergem la primarie, unde facem fotografii in fata primariei si la monument.  Nicusor imi propune ca la urmatorul antrenament in zona, sa prelungesc cursa cu inca 10 km, ca sa urc  dealurile criminale din departare.

Intram toti in masina si pornim pe drumul de intoarcere. Acum vad totul mai relaxat si din alt unghi. Zona impresioneaza mult prin salbaticia sa, casele  vechi rasfirate pe vai si dealuri, si prin simplitate. Padurile intinse pot fi o provocare pentru iubitorii de drumetii si de gratare. Ne oprim direct acasa, in centrul satului. Aici este mai multa lume decat dimineata, facem mai multe fotografii, printre cei prezenti fiind Petrica, a fost si el la Constanta, fratele lui, Nelutu,  fostul meu profesor de muzica, Cornel Marinescu. Comentariile despre cursa, au continuat acasa, in curte, spunandu-se si prezicandu-se  multe, subiectul fiind viitoarele mele curse de maraton. Spunandu-i  mamei mele, ca aceasta cursa, pana la Podul Turcului, a fost cadoul meu de ziua ei, ma priveste nedumerita, probabil, neintelegand cum poate fi o alergare pe o distanta atat de mare, un cadou!