Este data de 29 august 2008.
Seara tarziu, inainte de miezul noptii, cu ajutorul prietenilor din Brasov, ajung din nou la cabana. Mi-am facut un plan in care am inclus un antrenament de aproximativ 30 de km. Dimineata, a doua zi, cerul este acoperit de nori si incepe sa ploua. Printre reprizele de ploaie un grup de fete iau cateva lectii de calarie si, pentru ca prietenii mei aveau destule pe cap, mie imi revine onoarea sa conduc pe cel mai naravas dintre cei doi cai si sa asist fetele la urcare si la coborare. Insotite de sefa lor, o inimoasa managera de resurse umane, acestea s-au descurcat de minune, invingandu-si teama si frica, parcurgand intreg traseul calare si imortalizand momentele prin fotografii.
Spre seara m-am echipat, iar dupa ce m-am doftoricit, pentru a scapa de durerile intramusculare care au aparut in timpul maratonului din saptamana trecuta, am plecat in cursa. Am scapat de cei 5 caini care m-au incoltit pe traseu, apeland la vorba dulce mult aduce, reusind sa-i conving sa se retraga.
In Rasnov un tanar m-a luat la intrebari: E maraton? De unde vine? I-am explicat ca e unul personal. Era clar ca locuitorii din Rasnov stiu multe despre maraton si asista cu interes la cursele care strabat in fiecare an orasul lor, aplauda si apreciaza efortul depus de catre temerarii concurenti.
Am parcurs in urcare 6 km dinspre Rasnov spre Poiana Brasov, dupa care am facut cale intoarsa. Izvorul din drum este un dar de la Dumnezeu. Fara apa nu s-ar incumeta nimeni sa ajunga sus in Poiana, in alergare, ma refer bineinteles la cei care se antreneaza pentru ceva. Coborarea a fost reconfortanta. Racoarea si cerul inourat mi-au creat o buna dispozitie. Nici drumul de piatra nu mi s-a parut asa de greu ca altadata. M-am simtit odihnit, iar dupa 2 ore si 35 de minute am revenit la cabana. Au fost aproximativ 29 de km. Nu am simtit nici o durere musculara, asa ca ma pot considera norocos, pentru ca m-am refacut suta la suta.
A doua zi m-am pregatit pentru plecare. Sansa mi-a suras din nou si plec pe drumul de intoarcere spre Bucuresti, cu masina a doua doamne care isi adusesera copiii in tabara. Dupa ce ne-am apropiat de Busteni, unul dintre copiii din tabara suna si anunta ca ghetele lui au ramas in masina. Bineinteles ca am facut cale intoarsa spre cabana si, luand numai partea hazlie a intamplarii, cred ca daca eram si la 10 km de Bucuresti doamna tot revenea la cabana pentru a corecta eroarea. Am profitat de moment si mi-am luat la revedere de la prietenii care nu erau in cabana dimineata si am pornit-o spre Bucuresti. Am facut o halta mica la Sinaia, servind ceva la restaurantul Taverna Sarbului. Mi-am amintit atunci, ca mai nimerisem cu un an in urma in zona lui, din intamplare, pe timpul unei curse de alergare, cand am parcurs traseul din Sinaia catre Cota 1400 dar la un moment dat am gresit drumul, luand-o in directia restaurantului.
Ajungand in dreptul lui a trebuit sa ma intorc si sa revin pe drumul normal.
Am coborat la statia meteo Baneasa, de unde am luat-o spre casa cu mijloacele de transport in comun.
De aici, pe cei dragi, va salut, oriunde v-ati afla si sa nu uitati: Daca vrei poti. Nimic nu e imposibil, si .. niciodata nu-i prea tarziu sa poti si tu. Daca ai avut vreodata vreun vis si ai renuntat sa lupti pentru el, nu uita ca acesta mai poate deveni realitate numai daca vrei si tu!
