Ilie Rosu

Unde microb nu e, nimic nu e!
Pe 1 august am plecat din nou. Acelasi tren, aceeasi ora si aceeasi directie draga mie.
Din tren mi-au atras atentia niste nori albi, ca vata pe bat pe care o mancam in copilarie la iarmaroc. O barza a zburat cativa km paralel cu trenul de parca vroia sa transmita ceva. Inainte sa inteleg mesajul… s-a afundat in padurile din zona Campinei.
In metrou, uitasem asta, o mama care a alaptat, fara complexe, un copil caruia ii era foame iar dupa, fetele lor s-au luminat.

Aproape de miezul noptii, cu ajutorul unui fost coleg, am ajuns la cabana. Am stabilit cu Vasile programul pentru sambata, cand am hotarat sa alerg un nou maraton.

Dimineata, a doua zi, la ora 08.00 am plecat. De data aceasta aveam la mine 2 sticle de apa, una din ele lasand-o la vreo 3 km de cabana la umbra unui copac. Trebuia sa am apa la intoarcere cand eram deshidratat, nu?

Desi este dimineata, se ridica mult praf si trec multe masini, dar asta nu ma impiedica sa am un ritm constant. Sunt intr-o stare fizica foarte buna. Strabat strazile Rasnovului fara sa se intample ceva deosebit, si incep sa urc spre Poiana Brasov. Cerul este senin, semn ca va fi o zi foarte calduroasa. Umbra brazilor din stanga si din dreapta soselei ma ajuta sa am o buna dispozitie. Pe drum il intalnesc in alergare, in coborare, pe domnul cu care am alergat cu cateva saptamani in urma la antrenamente. Reusesc sa am un ritm bun si simt ca imi voi imbunatati timpul.

Poiana Brasov inca nu s-a trezit. Cu greu am gasit pe cineva care sa imi faca o poza cu telefonul mobil. Pe drumul de coborare am intalnit un grup de 3 biciclisti care urcau spre Poiana cu care m-am salutat. M-am alimentat cu apa la cabana Aviatorilor si am pornit-o cu gandul la urmatorul punct de alimentare, izvorul. Aici a trebuit sa astept cateva minute bune deoarece biciclistii au ajuns inaintea mea si-au umplut bidoanele cu apa. Si ei trebuiau sa se hidrateze.
Am facut cateva poze impreuna, am aflat ca sunt din Medias si ca printre ei se afla si un maratonist cu care mi-am si dat intalnire la maratonul Bucurestilor pe 12 octombrie. M-au invitat la maratonul Sighisoarei in toamna.

Am intrat in oras, gandindu-ma la ce ma va asteapta pe drumul de piatra pana la cabana.
Pe strada o doamna in varsta a iesit din curte si a intrat in vorba cu mine. Mi-a zambit cu admiratie cum nimeni n-a mai facut-o parca pana atunci. Mi s-a adresat cu “domnu’”si mi-a spus ca alerg prea mult, ca o sa slabesc si ca m-a vazut de dimineata cand alergam pe Glajeriei (Valea Glajeriei fiind numele zonei care duce spre cabana).

Acum, pentru ca mai am inca mult pana la final, imi amintesc cum cu multi ani in urma am alergat la un cros in Bucuresti, cu fetita mea cea mica care avea 4 ani, cu ea in carca, pe tot traseul, insotita si de cea mare, care avea 9 ani si de toti copii din bloc pe care reusisem atunci sa-i mobilezez sa participe la cros. A fost o mare bucurie vazandu-i cum trec linia de sosire. Unul dintre copiii de atunci, mi-a reamintit, cu cateva zile in urma acest detaliu, eu aproape ca uitasem. Am alergat cu fetita cea mare la alt cros in care s-au acordat premii prin tragere la sorti, vreo 10 parca, si din 5000 de participanti am fost extrasi amandoi, ea primind un premiu in bani iar eu o punga cu niste pixuri. Si tot atunci, mare i-a fost satisfactia fetitei mele, cand, la final de cursa, a dat mana cu presedintele Romaniei; Emil Constantinescu era pe atunci.

Cand am intrat pe drumul pietruit erau mult praf si multe masini. Ma batea gandul sa ma opresc, dar cand am verificat timpul si mi-am dat seama ca voi putea obtine cel mai bun timp de pana atunci, m-am decis sa continui.
Eram destul de bine hidratat iar sticla de apa care ma astepta pe traseu imi dadea mai multa incredere in fortele mele. Nici cainii care m-au incoltit nu m-au putut opri, asa ca nu m-am oprit decat la cabana. Aici surpriza mare. La 100 m de sosire, dupa o curba, pe de-o parte si de alta a soselei ma asteptau VASILE, copii si parintii din tabara. Cu totii ma incurajau si-mi strigau cuvinte de imbarbatare. Vasile le-a prezentat in direct sosirea dintr-o cursa de maraton a unui prieten care a plecat sa alerge in urma cu aproape 4 ore si ceva, cand ei inca mai dormeau. Am fost intampinat cu aplauze si strangeri de mana, cum n-am mai avut parte niciodata pana atunci. Ma fotografiam cu prietenii mei, in timp ce masinile claxonau, pentru ca blocasem soseaua.

Este clar. nu mai pot sa dau inapoi. Ma simt ca pe varful unei creste: in stanga e parpastie, la fel si in dreapta, in spate e un drum devenit dintr-odata inaccesibil, iar singura directie in care pot merge de acum incolo este numai inainte, acesta fiind drumul meu catre Atena sustinut de prietenii mei si ducand cu mine starea lor de spirit.

Timpul a fost foarte bun 4 ore si 17 minute. Indraznesc sa cred…
Era foarte cald, a urmat festivitatea de deschidere a taberei, la care am participat. La un moment dat mi s-a facut sete si o ceata mi-a acoperit ochii. Era clar ca ma resimteam dupa efort. Noroc ca activitatea s-a terminat repede, m-am retras in cabana unde prietenii mi-au spus ca eram schimbat la fata. Am consumat mai multe lichide si am mancat. In timp scurt mi-am revenit.

A doua zi ma simteam refacut complet. Era dimineata si ne pregateam sa plecam intr-o drumetie pe Postavarul. Lateral de cabana, se afla un loc amenajat, plin cu apa. Sute de randunele dau un adevarat spectacol; planeaza deasupra apei, o ating, se inalta si planeaza din nou, impresia noastra fiind ca puii urmeaza un ultim program de pregatire de zbor inainte de plecarea in tarile calde. Spectacolul a durat vreo jumatate de ora dupa care pasarile s-au asezat la odihna pe stalpii de telefonie din apropiere.
Am urcat cu grupul de la cabana, cu telecabina, din Poiana Brasov pe varful Postavarul. Am admirat privelistea si am facut poze. I-am lasat pe prietenii mei acolo sus si in mare graba am coborat, singur, cu rucsacul in spate in Poiana Brasov, de unde, cu autobuzul, am coborat in Brasov. De aici m-am indreptat spre gara, de unde am luat acelasi tren ca si saptamana trecuta, in cateva ore fiind din nou acasa, in Bucuresti.
De aici, pe cei dragi, va sarut, oriunde v-ati afla si sa nu uitati:
Daca vrei poti. Nimic nu e imposibil, si .. niciodata nu-i prea tarziu!