Ilie Rosu

Au trecut destui ani de cand nu am mai alergat la un cros. Mi-amintesc de unul, in care am strans in jurul meu toti copiii din bloc, mi-am luat fetele, pe fiica cea mica in carca, iar pe cea mare de mana si am alergat peste 4 km.. Anii au trecut iar eu am continuat  sa alerg,pana intr-o zi cand am spart ghiata, terminand prima mea cursa de maraton.

Ratand crosul loteriei din cauza unor dureri de spate, de data aceasta ma simt mai bine si iata ca nu ratez crosul de la Brasov,  o cursa tare, in care sunt prezenti unii dintre cei mai buni atleti.

Vremea fiind destul de rece,  acum e acum, trebuie sa fii inspirat in alegerea echipamentului. Dar oricum  o dai, n-ai cum sa le nimeresti pe toate.

In fata uzinelor de autocamioane Brasov incep sa se stranga concurentii, asa cum s-au adunat candva manifestantii.  E mare inghesuiala, un amestec de copii de scoala generala,  de liceeni, baieti si fete,  acompaniati de “profesionisti” veniti din toata tara, gata sa alerge, pe un traseu inedit.

In 1987 muncitorii brasoveni n-au mai suportat si au pornit revoltati intr-o  cursa, spre centrul orasului, avand drept  tinta prefectura. Cursa s-a incheiat in centru, participantii platind scump indrazeala lor de a contesta comunismul si de a-si cere drepturile. Imi amintesc de povestirile prietenilor mei din Brasov. Atunci au fost interogati toti muncitorii orasului, cautandu-se cu disperare fruntasii “cursei”,  cei descoperiti, fiind expulzati impreuna cu familiile lor in cele mai indepartate colturi ale tarii, ramanand sa se  “antreneze” acolo tot restul vietii.

Un mod simplu, aflat  la indemana oricui,  pentru a aduce un omagiu curajosilor de la 1987,  poate fi inscrierea pentru a alerga in aceasta cursa, sau daca nu, instalarea intr-o intersectie, strigand si incurajand participantii,

Se dau doua starturi, in primul pleaca fetele, iar la o jumatate de ora in urma lor, baietii. Invitam un domn in varsta,  sa ni se alature, acesta ne refuza politicos, spunandu-ne ca el chiar a “alergat” in 1987.

Si plecam.intr-un strigat de mare bucurie. Ii vad pe cei mici alergand cat ii tineau puterile inca de la inceput, cu un entuziasm specific varstei dar si cu multa inconstienta. Dupa cateva sute de metri multi se opresc si continua cursa la pas. Intersectiile sunt pline de curiosi, brasovenii urmaresc cursa, de pe margine, de acolo, fiind foarte usor sa faci glume la adresa concurentilor. Orasul este schimbat in bine, reusindu-se  integrarea noilor cladiri, in arhitectura veche a orasului de munte. S-a pornit tare, cursa furandu-ma si pe mine, ca pe mai toti concurentii. Lipsa de antrenament se cunoaste, la jumatatea cursei il scap din priviri pe Marian, iar incercarea mea de a ma apropia de Cornel esueaza. Urcarea catre centru este anevoioasa,   intrebuintand pe toata lumea. Pe trotuar o zaresc pe Simona, fata cu care am alergat de multe ori spre Poiana Brasov,  intorcandu-se din cursa fetelor. Reusesc s-o strig, inaintez,  privind spre centru, lasand in  urma privirea sa surprinsa.
Asist la lupta dintre doi pusti, unul dintre acestia, insotit de antrenorul lui, este indemnat sa urmareasca cursa si sa-incerce sa isi depaseasca adversarul de aceiasi varsta.

Si iata finalul, biletelul primit la sosire arata ca am fost al 141-lea. Si de data aceasta membrii Ro Club Maraton au fost la inaltime, fiind prezenti in numar mare. Iar eu gandesc la un punct castigat  pentru Eco-Alpin. Impresiile au urmat dupa  cursa,  nu am mai simtit nici  frigul de afara, nici echipamentul ud, facandu-ne placere sa-i intalnim pe veteranii de peste 60 de ani si sa le ascultam povestile, de parca am fi la finalul unei partide de vanatoare.