Este data de 23.08.2009.
Candva sarbatoare nationala a Romaniei, aceasta zi a devenit una obisnuita, semn ca dupa aproape 20 de ani, cati au trecut de la revolutie, peste aceasta s-a asternut uitarea. Intentionam cu cateva luni in urma sa repet un antrenament pe plaiurile natale, chiar inainte de maratonul de la Berlin. Voiam atunci sa ajung din nou la Podu Turcului si sa urc dealul din departare, care urca pana sus, la Cabesti. Prietenii mei care m-au insotit atunci, priveau spre cota cea mai inalta a dealului, apreciind ca urcand acest deal, voi avea parte de un antrenament reusit.
Pe prietenul meu Calin ar trebui sa-l trec in randul sponsorilor oficiali. Pentru ca una din variantele lui de mers cu masina catre Barlad, trecea chiar prin satul meu, a ales-o pe aceasta, atat la dus, cat si la intors, facand posibila fuga mea in zona. Hotarasem ca in jurul orei 10 sa ne intalnim sus pe deal, ca acolo sa ma recupereze, apoi sa revenim impreuna la Bucuresti. Asa ca plec in cursa dimineata devreme, racoarea ma face sa ma simt bine cand alerg, mai ales atunci cand traversez podul peste Siret. Curentii de aer reci, care bat de-a lungul raului, ma invioreaza de-a binelea.
Desi orbit de razele soarelui, care se propaga pe intreaga lunca a Siretului, inaintez clipind mereu din ochi, pe soseaua care duce catre Barlad, traversand dealuri si sate, urcand si coborand, fara sa fortez, pastrand un ritm lent, confortabil. De data aceasta pare o cursa mai usoara, traseul fiindu-mi cunoscut. Prin unele locuri o iau si la pas, tinand cont de amenintarea cainilor de prin satele pe care le strabat. Sunt atent la masinile care vin din sens opus, mai ales in zonele cu multe serpentine si in care bolte din crengi de copaci, acopera soseaua, intunecand-o, creind o umbra prin care sunt greu de sesizat de catre conducatorii auto. Cele trei zone de pe traseu, in care urc efectiv aproape 10 km, sunt sarea si piperul acestei curse. Ultimul punct din care incep a urca, la iesirea din Podu Turcului, catre cota in care se vad bine antenele GSM, printre lanuri de vii, este provocarea acestui antrenament, constand in cativa km de urcus, care-mi plac nespus de mult pentru ca ma intrebuinteaza serios. Ajung sus la cota, mai fac cativa metri si observ cum din sens opus, flash-urile unei masini care ma atentioneaza. Este prietenul meu cu care m-am sincronizat perfect, ajuncand la locul de intalnire in acelasi timp si la ora stabilita. Imi privesc ceasul GPS care indica 27 km.
Ne reintoarcem, facem un popas la Adjudu Vechi, apoi inca unul la Adjud, unde ma intalnesc cu nepotii mei.
Obiectivul nostru pe drumul de intoarcere este orasul Panciu. Aici l-am descoperit pe colegul nostru de liceu militar Emil Ragea, despre care nu mai stiam nimic de 30 de ani. Intalnirea cu Emil a fost emotionanta si a meritat, cum se zice, toti banii. In locul liceanului inalt si slabut, desirat, cum il stiam noi, intalnim un barbat cu o statura atletica, care l-ar recomanda sa faca serviciul intr-un regiment de garda. In realitate insa, devenit ”sofer”, urmarit de ghinion, a fost nevoit sa renunte la cariera militara si sa o ia de la capat. Din cate ne-a povestit, trage de multi ani de volanul masinii sale, care l-a ajutat sa treaca peste toate necazurile.
Discutia lui telefonica cu colegul de banca din liceu, cu Dan, comandantul Academei Navale, m-a emotionat si pe mine. La un capat era comandorul, un ofiter implinit, cu multe responsabilitati, iar la celalalt capat, soferul, si el un fost ofiter, urmarit de ghinion, reusind sa treaca peste acesta si facand o pasiune pentru sofat. Vizitam apoi satul Straoane, sperand sa aflam cateva informatii despre un alt coleg al nostru, Gigi Farcas, despre care, la fel, nu mai stim nimic. Intalnindu-ne cu parintii lui Emil, acestia ne povestesc despre grijile pe care si le faceau, atunci cand vacantele se terminau iar baiatul lor pleca din nou spre liceu.
Suntem din nou la portile Bucurestilor, hotarati mai mult decat oricand sa aflam mai multe despre colegii nostri de liceu, din XII G si sa va spunem povestea lor.
