Ilie Rosu

Norocul mi-a suras si de data aceasta. Intalnirea de la liceu nu s-a suprapus cu supermaratonul Miercurea Ciuc, activitatile fiind la interval de o saptamana una de cealata, asa ca iata ca reusesc sa impac si capra si varza.

Chiar imi doresc sa alerg din nou pana sus pe Rarau. Aceasta incursiune suna a provocare pentru mine,  asa ca ii  conving usor pe prietenii mei, ca o intalnire cu Raraul, cu Pietrele Doamnei, va ramane un moment  special,  ca va fi  mai presus decat o masa la un restaurant din oras.  Zis si facut, plecam cu masina din liceu, pana la  mamelonul de la gara, cum ii spuneam noi pe vremuri. Aici ne despartim, ei vor incerca sa urce prin Pojorata iar eu prin Campulung, luindu-ma dupa semnul unui indicator, care arata 14 km pana pe Rarau. Cam intr-o ora si jumatate voi fi sus, mi-am zis.

Deasupra Raraului sunt adunati destui nori, asa ca imi pun pe mine geaca de fas, avand grija sa nu uit telefonul mobil si aparatul de fotografiat. Alerg pe  strada care duce catre munte, asa cum o faceam, cand eram in liceu, la crosurile din oras, in cadru Daciadei, de data asta sunt singur, intr-o incercare de a reconstitui un drum. Pe de o parte si de alta a soselei casele din piatra dispar una dupa alta, iar locul lor este luat de casele din lemn, in stil bucovinean, apoi si acestea incep sa fie din ce in ce mai rare, facandu-si aparitia coastele abrupte,  fanetele si padurile de brazi.

Pe vremuri erau numai ale noastre, in special in zilele de duminica, cand aveam destul timp sa hoinarim pe munte iar cand timpul permitea o luam spre Rarau, pe drumul dinspre liceu. Astfaltul dispare, locul lui este luat de un drum ingust, pietruit, pe care din cand in cand mai trece cate o masina. Umbra copacilor imi face bine, incerc sa evit gropile acoperite cu apa si izvoarele care traverseaza soseaua. In cale intalnesc un domn cu barba, pe care la inceput l-am luat drept un preot care merge spre manastirea Sihastria. Nu a fost asa,  intru in vorba cu el si aflu ca este inginer la Institutul de Fizica Atomica de pe platforma Magurele si ca este cu familia in concediu. A practicat polo-ul si ii place mult sa mearga cu bicicleta si … sa alerge. Cunoaste bine zona, drumul este practicabil cu masina din locul in care ne-am intalnit, cam inca 5 km, pana la manastire.

Desi in blugi si fara incaltari corespunzatoare, mi-a tinut companie, alergand cot la cot cu mine,  lasand in urma zona in care localnicii aduna bustenii de pe munte, troita,  si pana in dreptul  manastirii, unde ne-am despartit. I-am multumit pentru companie, remarcand la el buna dispozitie pentru miscare si ca are mult suflu. Las in urma mea manastirea, apoi ca sa nu  gresesc drumul, urmaresc bucatile de astfalt din vechea sosea, pe care alunecarile de teren au distrus-o. Cateva masini care s-au aventurat sa urce, au ramas suspendate, proprietarii  lor dand telefoane si asteptand ca cineva sa ii ajute.

Alerg cativa km prin padure singur, oprindu-ma uneori  sa-mi trag cateva secunde rasuflarea,  pantele prea abrupte storcandu-mi parca ultimele picaturi de energie. Aparatului de fotografiat i s-au terminat bateriile, asa ca incerc sa ma folosesc de telefon pentru a face cateva poze. Intalnesc in drum primele grupuri de tineri, cu rucsacul in spate care urca spre munte, se aud din ce in ce mai multe glasuri, apoi  ecoul, care le amplifica. Inca un km mai este pana la cabana, sunt transpirat si incep sa simt multa racoare dinspre varf. Ma opresc in fata cabanei si imi sun prietenii. Am ajuns aproape in acelasi timp cu ei, cu o intarziere de numai 8 minute fata de ce imi planificasem Il zaresc pe Calin sus pe pietre, facandu-mi semne si spunandu-mi la telefon ca mi-a facut o poza de sus.

Camera fotografica a telefonului meu nu mai functioneaza, asa ca nu pot sa fac poze. Raman cu  imaginea  cabanei si  a Petrelor Doamnei in minte,  cu colegii mei cocotati pe stanci, mi-este frig,dardai,  imi clantanesc dintii in gura, asa ca hotarasc sa cobor in alergare pe drumul catre Pojorata, indicatorul aratand 17 km pana in localitate. Sunt linistit pentru ca stiu ca ma vor recupera pe traseu colegii mei. Drumul sus este greu, acoperit pe alocuri cu multa apa si noroi. Dupa aproape un km  imi dau seama ca a meritat sa fac acest efort,  in fata mea deschizandu-se o priveliste incantatoare cu munti si vai ce se pierd unduindu-se in departare. Sticla de apa mi s-a terminat, trebuie neaparat sa gasesc o sursa de apa. Si pentru ca cineva acolo sus ma iubeste, iata mai jos, la cateva sute de metri, un izvor, care coboara lin dinspre munte, printr-un jgheab amenajat. Imi potolesc setea, imi umplu sticla, fiind acum mult mai sigur pe coborarea mea.

Ma dor totusi talpile si unghiile de la picioare, pietrisul din sosea, fiind un obstacol serios pe timpul coborarii. E explicabil ce simt,  sunt  doar la nici o saptamana de la cursa de 46 km de la Miercurea Ciuc. Pe  borna kilometrica disting cu mare greutate inscris  numarul de km pana in Pojorata, 7 km. Colegii mei inca nu apar cu masina din urma si pentru prima oara imi doresc sa vin masina mai repede. Urcarea catre Rarau m-a intrebuintat serios, iar acum alerg in virtutea inertiei. Incep sa apara primele case din lemn, apoi primele vile, semn ca ma apropii de localitate. De-a lungul apei care coboara acum, mai zgomotos dinspre munte, apar si primele livezi de meri, primii locuitori si mai multe masini in miscare. Claxonul unei masini ma face atent, sunt prietenii mei salvatori. Ma racoresc un  pic in apa paraului de pe marginea soselei, urc bucuros in masina,  multumit ca planul meu a reusit si de data aceasta, constat ca pana la  sosea mai erau doar 2 km. Iesim din Pojorata si intram in Campulung, pe care il regasim neschimbat, cu principalele obiective dispuse la marginea soselei, inconjurat de munti  si invaluit de miros de cetina de brad. Urcam pe aleea care duce spre liceu, lasam in urma baza sportiva, acoperita de multa vegetatie, la consolidarea  careia lucram sambata si duminica, mergand in sir indian si carand bolovani din raul Moldova. Si ce de meciuri disputam intre clase, pe terenurile de handbal de langa sosea!

Timpul trece foarte  repede, parca zboara, au mai ramas doar cateva saptamani pana la  Maratonul de la Berlin, presimt ca antrenamentul de astazi,  din Bucovina anilor de liceu,  a fost unul reusit, aducandu-ma aproape  de forma mea maxima.

Ramanem punctuali, asa ca la ora 18 fix iata-ne din nou in program, la festivitate.