Este data de 15.07.2017.
Practic acest maraton a inceput vineri 14 iulie la emisiunea Voci de acasa, la postul de radio Radio Romania International, in care prezentatoarea emisiunii Alexandra Popescu m-a intrebat daca la acest final de saptamana voi participa la vreo competitie sportiva. Mi-am exprimat in cadrul emisiunii regretul de a nu mai participa la Maraton 7500 in acest an, vina apartinandu-mi in totalitate.
Impreuna cu Andreea Popescu, prezentatoarea emisiunii
Tot acolo am intalnit-o pe doamna Cecilia Sfetcu, care m-a felicitat pentru cursele alergate si care mi-a spus ca este foarte incantata pentru ca fiul ei va alerga la Marathon 7500.
Radio Romania International Vesti de acasa
Vesti de acasa: min 12:15 – https://soundcloud.com/oraarmatei/vesti-de-acasa-14072017-fragment
Dupa emisiune, in drum spre casa, a sunat telefonul. La celalalt capat s-a aflat Gheorghe Maxim, care m-a invitat la Marathon 7500, spunandu-mi ca i-ar face o mare placere ca sa alerg aceasta cursa alaturi de el si de Relu Buraciu. I-am explicat ca eu alerg doar oficial cu steaguri si ca imi pare rau de aceasta situatie, de a nu ma fi inscris la acest maraton, ca am incercat in ultimul moment sa gasesc o echipa incompleta, luand legatura in acest sens cu organizatorii, dar am avut ghinion. Max a insistat insa, mergand pana acolo incat mi-a propus sa alerg in locul lui, el urmand sa alerge in afara de concurs. Un gest nemaiintalnit, pe care nu-l voi uita niciodata! Am luat legatura telefonica cu organizatorii Marathon 7500, care au fost de acord cu modificarea echipei. La ora 18 eram in Gara de Nord iar la 20.30 coboram din tren la Sinaia. Max m-a condus de la gara catre Pestera, unde la 22.00 am intrat deja in posesia numarului de concurs.
Dimineata m-am aliniat la start, unde mi-am fluturat steagurile pentru a doua oara la aceasta competitie. Imi amintesc cu placere ca in anul 2015 m fost coleg de echipa cu Dan Feraru, ducand in cursa aceleasi steaguri.
Chiar daca cerul era acoperit si incepuse sa picure, atmosfera de optimism si de intrecere, plutea in aer, fiecare dintre noi avand cate un obiectiv: unii sa castige, iar altii sa finalizeze cursa. Ai invins! Continua! Ai pierdut! Continua! Acesta era obiectivul meu! Am pornit in cursa cu geaca de fas pe mine, pe care dupa aproximativ un km, am dat-o jos si pe care inainte de ultimul km de urcare catre Omu, am pus-o din nou. Batea vantul, incepuse sa fie ceata si sa curga mai tare de sus. Ne strecuram prin ceata densa catre cabana, cautand semnele de marcaj si luindu-ne dupa zgomotele facute de concurentii din fata noastra. Ne validam la Punctul de Control, servim cate ceva din bunatatile de pe masa si pornim pe Valea Cerbului catre Cabana Diham. Strapungem cu emotie plafonul de ceata, pana cand aceasta dispare si putem distinge concurentii din fata noastra de pe traseu. Ploua si de aceea trebuia sa fim foarte atenti la capcanele de pe traseu, la coborarile abrupte, stancile alunecoase, grohotisurile si potecile acoperite de urmele concurentilor din fata. Cand credeam ca am scapat de aceste capcane, iata si coborarea prin padurea care duce spre Cabana Diham. Este o poteca de pamant acoperita cu noroi, pe care multi dintre concurenti si-au frant aripile.. Noi insa am fost prudenti si norocosi, scapand teferi.
Marathon 7500 – Cabana Diham
La Cabana Diham ne-am incarcat bateriile, aici fiind si cea mai mare animatie de pe traseu. Nu mai ploua, asa ca ne-am dat din nou jos gecile de pe noi. Am inceput aventura noastra catre Omu, in speranta ca vremea va tine cu noi. Am lasat in urma Poiana Izvoarelor, indreptandu-ne catre Prepeleag. Acolo am fost anuntati ca traseul catre Omu s-a modificat, acesta fiind deviat catre cabana Malaiesti, din cauza conditiilor deosebit de vitrege de pe muntele Bucsoiu.
Marathon 7500 – Spre Cabana Malaiesti
Spre rusinea mea, dar si spre bucuria mea, iata-ma pentru prima oara la Cabana Malaiesti.
Marathon 7500 – La Cabana Malaiesti
Cautam cu privirea incarcati de emotie drumul care duce spre Varful Omu. Am pornit in urcare cu speranta ca timpul va fi la fel de bun, dar nu a fost asa. A inceput sa ploua si sa sufle vantul, fiind obligati sa ne punem din nou gecile pe noi. Ploua bine de tot atunci cand ne-am intalnit cu voluntarul cu barba de pe traseu. Ce n-as fi dat ca sa am acum pelerina lui de ploaie! Inca se urca bine. Am ramas surprins cand am intalnit pe traseu 2 biciclesti, care coborau de la Omu, unul cu o bicicleta in spate, iar altul cu o alta bicicleta, dar calare pe ea. Exista pe lume nebuni, mai nebuni decat noi!
Ceata a invaluit complet muntele. S-a facut frig si ne-au inghetat mainile. Reusim sa ne regrupam din cand in cand si sa ne evaluam fortele! O silueta apare ca o stafie in ceata. Este o voluntara care ne anunta ca mai avem cam 20 minute de urcare pana la cabana. Era vestea buna pe care o asteptam. Inca 250 metri ne avertizeaza cele doua personae echipate in rosu, probabil salvamontisti, care insa mi s-au parut a fi vreo 750 metri! Iat-o pe Dana care ma avertizeaza sa tin aproape de coechipier, ca de nu, arbitrii ma vor descalifica.
Am in fata cabana. Arbitrul ne valideaza cursa si intram. In interior toata lumea tremura, iar ceea ce mi s-a parut trist, este ca unii dintre concurenti par a fi speriati. Am iesit un pic afara dar am reintrat rapid pentru ca era groaznic. Mi-am anuntat colegii, dar acestia nu au luat in serios avertismentul, incepand sa faca glume pe seama vremii. Abia cand am iesit afara cu totii, in intentia de a continua cursa, am realizat ca nu mai aveam nici un punct de orientare. Relu a inceput sa tremure anuntandu-ne ca nu mai poate continua cursa. Ii clantaneau dintii in gura si tremura atat de tare, incat am constientizat ca aceasta este prima faza a socului hipotermic.
Am reintrat repede in cabana incercand sa gasim o solutie salvatoare. A fost prima oara la o cursa de maraton cand m-am gandit la abandon. Ne-am desfacut rucsacii si am inceput sa ne echipam cu tot ce aveam de acasa. Noroc ca am tinut cont de obligatiile din regulament si aveam la noi pantaloni lungi, manusi si bluze de schimb. Doar folia de plastic pe care o credeam cu maneci, s-a dovedit a fi folie de supravietuire. Nu am apelat la ea, pastrand-o totusi ca pe o rezerva. Pentru ca Relu si-a revenit, decidem sa continuam cursa, multumiti de ospitalitatea cabanei OMU, care s-a dovedit a fi timp de 40 de minute, Hotel de 5 stele.
La 2500 metri inaltime, unii dintre colegii nostri au avut curajul sa renunte la cursa din cauza vremii, fiind foarte fericiti insa, pentru ca au putut lua inteleapta decizie in interiorul cabanei Omu. Altii, din pacate, au gresit traseul din cauza marcajelor, a ploii, a cetii si a vantulu si nu au mai ajuns la capat.
Afara, cateva echipe dadeau ocol cabanei in cautatrea semnului Rosu, care marca drumul catre Saua Batrana. Ne-am impartit in doua, in speranta ca vom fi mai norocosi decat ei, dar ne-am reintors in fata cabanei disperati. Noroc cu Dana care ne-a indicat directia, cea prin dreapta muntelui din fata. Parea total aiurea sa continuam pe acest drum, pentru ca toate semnele erau galbene. Abia dupa 500 de metri de incertitudine a aparut si semnul de culoare rosie. Am inceput a cobora usor, fericiti ca suntem pe drumul cel bun. Vremea a inceput a se razbuna, ceata ridicandu-se. Acum ne orientam corect in teren. In vale se zarea drumul care ducea catre Pestera, iar in fata noastra se aflau pilonii de fier cu banda rosie verticala. Am lasat in urma jnepanisul des, oprindu-ne in fata Refugiului Batrana. I-am fluierat pe cei doi concurenti din fata noastra, atentionandu-i sa schimbe directia de mers spre dreapta, pe semnul triunghi rosu. Daca nu am fi facut-o….. Erau aceiasi concurenti pe care i-am depasit pe urcarea catre Omu, in care fata din echipa era total epuizata si care acum si-a revenit spectaculos Incepem a cobora pe un traseul foarte abrupt si alunecos, in care teama de o eventuala accidentare ne-a bantuit tot timpul. Ajungem la urmatorul Punctul de Control, Poiana Gutanu, dupa care incepem a urca cu mai mult optimism. Drumul parea acum mai larg si fara prea mari riscuri de accidentare. Iesim din padre si avem in stanga noastra peretii stancosi ai muntelui, iar in partea dreapta, pajistea abrupta cu stane de oi si turme de vaci. In departare, poarta care deschide drumul catre lume, punctul Saua Strunga, acesta fiind si ultimul punct de control! Imi reamintesc de cursa din 2015, din cadrul Transilvania Trail Traverse, in care am iesit de pe valea Horoabei la ora 20.00 impreuna cu Ariadna Vucinovic?, continuind cursa impreuna pe intuneric catre Bran, unde am ajuns la ora 12 noaptea.
Coboram spre localitate, facand eforturi pentru a nu depasi timpul de 14 ore, timpul limita trecut in regulament. Chiar daca eram pe coborare, mimam alergarea, pentru ca cea mai mare parte din energia noastra am lasat-o pe urcarea de la Omu si pe coborarea de pe Muntele Gutanu. Traversam podul dinspre Pestera, trecem prin fata manastirii si iata-ne la asfalt. Alternam usor mersul cu alergarea si iata in departare poarta de concurs. Dau jos geaca de pe mine si raman cu tricoul care are pe el prins numarul de concurs.Inca 20 de metri! Ii dau lui Relu unul dintre steaguri si insotiti de Max si Vasile, care ne ies in intampinare, trecem pe sub poarta de concurs.
Ne numaram printre fericitii invingatori ai acestei curse care au putut striga la final: Hip, hip, Ura…… , eu reusind pentru a 187-a oara intr-un maraton acest lucru, pentru a 177-a oara cu drapelul Romaniei, pentru a 39-a oara cu steagul dacilor si pentru a 19-a oara in acest an. Si asta sub privirile a trei colonei “activi”, Gheorghe Maxim, Relu Boraciu si Cristian Solonariu si a unui “locotenent”, Vasile Zamfir. Auuuuuuuuu!
Pestera – Final de Marathon 7500
Primim medaliile din partea organizatorilor oferite de catre un baietel si o fetita si de nimeni alta, Silvia Feraru, fiica colegului meu de echipa de la Maraton 7500, editia din 2015, Dan Feraru.
Au urmat pepenele rosu si tocanita de cartofi care ne-au adus din nou cu picioarele pe pamant. Tarziu in noapte maratonul a continuat cu povesti despre steaguri, pana cand lui Relu au inceput sa i se inchida ochii si a adormit. Ajunsesem la Boston si vorbeam singur!
Asa a fost la Marathon 7500 editia a 9-a, cu drapelul Romaniei si steagul dacilor.
Pentru ca pe 25 iulie este Ziua Radiolocatiei, iar noi, cei 3 colonei din aceasta poveste suntem Radiolocatoristi, inchinam aceasta cursa tuturor radiolocatoristilor care s-au jertfit de-a lungul timpului pentru Romania!
