Este data de 17.08.2013.
Nu s-au stins inca ecourile maratonului “Pe aici nu se trece”. Doua maratoane cu start la aceeasi ora, din doua locatii diferite, din fata a doua mausolee, Marasesti si Soveja, avand acelasi punct final, mijlocul distantei dintre ele, mausoleului de la Marasti. 6 august este ziua in care intreg judetul Vrancea, cu mic cu mare, intreaga suflare, indiferent varsta si de culoare politica, de fiecare data se ridica in picioare, aducand omagiul si recunostinta lor eroilor care s-au jertfit pentru Romania prin aceste locuri. 3 avioane ale Aviatiei Militare Romane au salutat in zbor la final participantii, amintindu-mi de maratonul din anul 2010, de la Boston. Si-mi mai rasuna si acum cuvintele acelui preot, rostite inaintea startului de la Soveja: “Cel mai mare pacat al unui neam este tacerea” si impresionanta sa poveste despre rezistenta vrancenilor in muntii Vrancei, care n-au acceptat sa taca. Am inteles atunci mai mult ca niciodata, de ce sunt mandru ca sunt vrancean.
La 11 zile de la acest maraton suntem pregatiti sa dam o noua lupta, care va avea ca punct de plecare si de sosire monumentul eroilor din Rosia Montana. Patru dintre cei care am “luptat” la Marasesti suntem prezenti si aici: eu, japoneza Hiroko, camerunezul Kamela si nea Costica Ciriteanu. Un monument uitat de timp, pe care am vrut sa il aducem pentru o clipa in prim plan, in locul aurului, transformandu-l in simbolul maratonului nostru. Desi este amplasat central, chiar la sosea, el nu a fost niciodata un punct de reper al localitatii, iar istoria lui n-o cunoaste nimeni. Tanti Melania e singura care isi aminteste de la mama sa ca a fost construit de primarie intre cele 2 razboaie mondiale. Proiectul nostru de a alerga prin locuri incarcate de istorie, il completam cu ceva nou. Rosia Montana este un loc incarcat cu atat de multa istorie, cu vestigii de la daci, de la romani, cu Avram Iancu si cu eroii din cele doua razboaie mondiale, dar si cu un cadru natural deosebit. Aurul din subsolul muntilor a luat mintile oamenilor de multe secole. Febra lui continua si astazi facand din Rosia Montana o zona fierbinte, in care in fiecare moment clocoteste sau se cloceste ceva. Daca am trage o linie si am imparti totul, in de stanga si in de dreapta, doua tabere se infrunta zilnic, incercand sa se domine si sa se intimideze una pe alta. Le desparte doar linia alba care imparte in doua drumul judetean ce urca dinspre Abrud. In partea dreapta a drumului, in sensul de mers dinspre Abrud, catre Rosia Montana, sunt cei care sustin reluarea mineritului in zona. Pe partea stanga sunt cei care se opun cu incrancenare actualei solutii de minerit, de folosire a metodei cu cianuri, care poate duce oricand la aparitia unui Cernobal, in apropiere de casa lor. Monumentul Eroilor si celalalt monument, Crucea lui Grita, se pozitioneaza si ele pe partea stanga a drumului. Sus in centrul vechi, nu se mai distinge bine care-i stanga si care-i dreapta, lucrurile fiind tare amestecate. Forfota-i mare. Zeci, poate chiar sute de muncitori, echipati cu casti de protectie galbene, modernizeaza cladirile din centru, dandu-le o infatisare noua. Este ca o operatie estetica, inainte de a primi o noua identitate, pentru a nu mai fi recunoscut de nimeni. Incerc sa-mi imaginez cum va arata viitorul lac de cianuri si daca va fi la fel de bine cozmetizat, atunci cand va incepe exploatarea aurului. Dar in acelasi timp incep sa imi pun intrebarea, oare ce se va intampla in urma disparitiei muntelui plin cu aur, cu ONG-urile care au incercat de ani de zile sa opreasca exploatarea si n-au reusit? Din cand in cand cateva jeep-uri traverseaza zona, impresionand la fiecare trecere, dand semnale ca ei sunt cei din partea dreapta.
Iar noi cu maratonul Recunostintei va trebui sa traversam de cateva ori exact printre cele doua tabere aflate in disputa, intr-o alergare care inseamna pentru maratonisti 42 de km, cu o diferenta de nivel de 1200 de metri iar pentru semimaratonisti 21 km, cu o diferenta de 600 metri. Un maraton asemanator cu cel de la Atena sau poate chiar mai greu. Ne-a impresionat atat de mult singuratatea monumentului din Rosia Montana, incat am hotarat ca el sa devina simbolul maratonului, iar pe diploma noastra de concurs, monumentul sa apara impodobit de sus pana jos cu flori de magnolii, floarea simbol a Asociatiei PachaMama Romania. Eu i-am zis Sarutul florilor de magnolie pentru ostasii care au murit in aceste locuri! Cu aceste ganduri am venit noi la Rosia Montana!
Mai trist pentru noi este ca, la final n-am reusit sa aflam istoria acestui monument.
Timp de cateva ore vom incerca sa tinem treaza atentia locuitorilor din Rosia Montana si a participantilor la Festivalul FanFest catre acest monument, incercand sa transmitem printr-o alergare de 42 de km, o raza de lumina si de speranta, sa-i sensibilizam pe cei care ne privesc, ca in Rosia Montana nu trebuie ca totul sa se masoare doar in aur.
In Rosia Montana chiar se va intampla ceva cu adevarat magic. Campioana olimpica in proba de maraton, Constantina Dita, va fi alaturi de noi si ne va da startul in cursa, telefonic, din America. A devenit o traditie, ca in fiecare an sa alergam pe urmele eroilor din primul Razboi Mondial, incercand sa le aducem omagiul si recunostinta noastra pentru jertfa lor. In anul 2012 am pus fata in fata, o pagina de istorie a Romaniei – din prezent, marea victorie din proba de maraton de la Olimpiada de la Beijing a Constantinei Dita si doua pagini de istorie – din trecut, luptele din luna august ale primului razboi mondial si batalia lui Mihai Viteazul de la Calugareni, concurentii sosind dupa 46 de km la Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol.
Anul acesta, am pus fata in fata doua pagini actuale ale istoriei Romaniei, Victoria Constantinei Dita de la Olimpiada, alaturi de cauza Rosia Montana, si o pagina din trecut, luptele din primul Razboi Mondial in zona Rosia Montana. Istoria acestor locuri si cadrul natural deosebit au generat motto-ul maratonului: Din dragoste pentru Romania si istoria ei, Spuneti Da drepturilor naturii! Natura este o fiinta vie. Un motto elegant, de bun simt, care contrasteaza cu starea de spirit pe care am intalnit-o in zona Rosia Montana. Medaliei i-am acordat o atentie deosebita, conectand-o cu Maratonul “Pe aici nu se trece”. Pe monumentul de la Tisita scrie: ”Pe aici nu se trece”, reprezentand-o pe Zeita Victoriei, o femeie cu sabia inaltata deasupra capului.
In fata monumentului ne-am adunat 22 de concurenti. Altfel spus; 5 fete si 17 baieti, 19 romani si 3 concurenti din strainatate, din Japonia, Camerun si Spania. Am avut inscris si un francez, dar acesta din motive pe care nu le-am mai aflat, nu s-a mai prezentat la start. Nu suntem multi. Impreuna cu noi se mai aflau politistul din comuna, un medic pensionar si jandarmii, care din deal, asista curiosi la start. Imi amintesc de prima intalnire cu politistii din comuna, la stabilirea traseului. Le-am povestit despre maraton si ca vom pleca din fata monumentului si ca sosirea va fi tot la monument. Au tresarit! Li s-au luminat ochii dintr-odata, vrand parca sa exclame: Cum, n-ati venit pentru aur?
Dimineata la 6,30 ne adunam la biserica ortodoxa din comuna, unde, ca si pe campul de bataie de la Marasesti, are loc o slujba de pomenire pentru eroii neamului care au cazut pentru Romania in aceste locuri. La ora 7 fara un minut, dupa ce am iesit de la biserica, am inceput sa alergam catre punctul de start, aflat cateva sute de metri, in fata monumentului. Telefonul suna. E Constantina Dita. Dar pentru ca suntem prea departe de monument, resping apelul. Inca o suta de metri si iata-ne ajunsi in fata monumentului. Telefonul suna din nou. Am scapat de emotii, asa ca ii raspund Constantinei Dita. Campioana ne ureaza succes in cursa si ne felicita pentru curaj. Vor urma si pentru ea emotiile, pentru ca va canta alaturi de noi imnul Romaniei, care-i aminteste de fiecare data de succesul de la Beijing. Despre acest moment ne-a povestit mai tarziu, la o saptamana dupa maraton, in timpul campionatelor nationale de atletism, cand ne-am intalnit si i-am oferit din partea maratonistilor, un tricou cu numarul de concurs 101 si medalia maratonului. A urmat momentul emotionant de dinainte de start. Ne aflam pe de o parte, noi, maratonistii, domnul Camarasanu, reprezentantul comunei, persoana care iubeste cel mai mult monumentul si care depune ori de cate ori are ocazia, o floare la monument, domnul Toma, politistul din comuna, iar pe de alta parte, din America, doamna Constantina Dita.
Dam impreuna startul: 10, 9,8,7,6,5,4,3,2,1, START!, completat de fluierul politistului, al carui sunet este unul cu totul si cu totul special, pentru prima data el nu atentioneaza pe cineva, marcand plecarea intr-o cursa de maraton. Ne insiram pe sosea, alergand 5 km la vale, pana la intersectia cu Drumul National, apoi revenim in urcare, pana in fata monumentului, acolo unde concurentii din proba de 10 km isi incheie epuizati cursa. I-am intalnit pe traseu pe vecinii mei Dana si Cristi si pe Alexandra, care, desi erau pe portiunea de coborare, nu prea pareau a fi in apele lor. Imi inchipui ce-a fost cu ei pe drumul de intoarcere, in urcare. Continuam pe sosea, inca un km, tot in panta, dupa care facem spre dreapta, intrand pe drumul judetean pietruit, in directia spre Cetate. Ne invartim in jurul muntelui, care poarta urmele adanci ale exploatarilor, de tip cariera, din trecut. Acest munte si imprejurimile din zona, sunt obiectul disputei, dandu-se aici de ani de zile mari “lupte”. In partea dreapta a drumului, in vale, se zareste lacul Corna. Cu o zi inainte facusem recunoasterea traseului, pe care il memorasem foarte bine. Ochii mi se incetoseaza la vederea foliilor galbene de plastic, agatate de crengile copacilor, pe un drum care nu avea nici o legatura cu traseul nostru. 5-6 folii puse la linie, pe drumul aflat in coborare, catre lac. Am fost imediat convins ca o parte dintre concurenti au luat-o pe acolo. Din postura mea de organizator am intrat in panica. Ceva s-a intamplat. Ori voluntarii au marcat gresit traseul, ori cineva rau intentionat l-a modificat, ori a fost o gluma proasta. Cei care alergam in cursele montane, ne confruntam deseori cu astfel de situatii. Oamenilor din zona nu le place sa le fie tulburata linistea. Bazandu-ne pe experienta noastra, reusim sa iesim de cele mai multe ori din impas. Iata ca le vad din nou: Piatra Despicata, Piatra Corbului, galeriile de intrare in mina, cu usile ferecate, se gasesc la locul lor, in stanga drumului. Eu sunt pe drumul cel bun. La primul punct de control le atentionez pe cele doua fete, asistente medicale, ca o parte dintre concurenti, au gresit drumul. Imi continuu alergarea pana la bariera de la Exploatarea Cupru Min, unde intorc. Rasuflu usurat cand ii intalnesc in urcare pe colegii mei, care s-au prins ca ceva nu-i in regula, s-au intors si au reintrat pe traseul normal de concurs. Ajung la Taul Brazi unde am o discutie cu Gabi, el fiind cel care avea misiunea sa marcheze si sa verifice traseul si sa coordoneze activitatea voluntarilor. Am dat ocol lacului Taul Brazi, dupa care am urmat drumul pe coborare, ajungand usor in centrul comunei, lasand in urma, locul in care am fost cazati, Casa Manu. Tot timpul mi-am fluturat cat am putut eu de bine cele 4 steaguri: ale Romaniei, UE, UNESCO si Drepturilor naturii. Pentru prima data de cand alerg cu steaguri, incerc o cursa cu 4 steaguri, pe un traseu mai dificil, avand o diferenta de nivel de 1200 de metri. In momentul in care am ajuns la monument ma aflam la jumatatea cursei. Am mai ramas in concurs doar 5 concurenti, toti din proba de maraton: Ilie Rosu, Tica Darie, Hiroko Ogawa, Mihai Pantis si Dan Feraru. Am continuat sa scrasnim din dinti inca 21 de km, urmarindu-ne si depasindu-ne unii pe altii de mai multe ori. Tica Darie s-a dovedit mai sprinten, reusind sa se detaseze mult in fata. Ceilalti 4 am trecut cam in acelasi timp la km 31, prin fata monumentului. La km 32 Hiroko si Mihai reusesc sa treaca in fata mea. Greu cu 4 steaguri! Imi propusesem sa raman in plasa lor si sa mai prind pe unul dintre ei pana la final, dar n-a mai fost posibil. O intalnesc pe drum pe panta de coborare pe Alexandra, care cobora ca o boare cu steagul ei in mana, incantata de peisajul si de oamenii pe care i-a intalnit pe traseu. L-am prins din urma pe Dan Feraru tocmai sus, in zona Cupru Min. Era epuizat. L-am imbarbatat cum am putut eu mai bine, rugandu-l sa alergam mai tare, in speranta ca il vom ajunge din urma pe Mihai Pantis. Dan a participat la multe dintre cursele noastre istorice, dar desi s-a inscris, la ultimele noastre doua maratoane istorice, nu a mai reusit sa ajunga. Ca sa nu greseasca din nou, la acest maraton nu s-a mai inscris. A fost o mare surpriza cand l-am vazut la start. La Taul Brazi dam ultima tura de lac, sub privirile fotografului nostru, Calin Capros, caruia ii multumim pentru informatiile pe care ni le-a transmis despre Rosia Montana, in primul rand cele despre monument si despre traseu. Intr-o clipita ajungem in centrul istoric, unde batea pasul pe loc, in asteptarea noastra, Alexandra. Tinea neaparat sa trecem impreuna linia de sosire. Au urmat aproximativ doi km de alergare usoara, in linie, timp in care ni s-au alaturat o familie cu un copil. Cu cele 4 steaguri fluturand, avand in dreapta mea pe Alexandra si pe Dan, trecem linia de sosire. Ne oprim epuizati in fata monumentului. Pentru mine a fost o cursa foarte importanta, cel de-al 75-lea maraton din cariera! Cand ma gandesc ca totul a inceput la 5 octombrie 2008… A 65-a cursa cu drapelul Romaniei si cea de-a 36-a cu steagul Uniunii Europene.
Un maraton in care am luat cu mine si un steag al drepturilor naturii, care are dispus central pe el, Pamantul, de care trebuie sa avem mai multa grija. Cat un varf de ac, undeva, prin zona europeana, se afla o fiinta vie, cum ne place noua sa spunem, care este Rosia Montana. “Rosia Montana in patrimoniul universal”, scrie mare pe multe cladiri din aceasta localitate, dar de ce sa nu spunem lucrurilor pe nume, la fel de mare scrie si “Rosia Montana exista datorita mineritului”.
. Mi s-a parut de bun simt sa iau in cursa si steagul UNESCO, in speranta ca aceasta zona va fi mai protejata in viitor si ca masurile care vor urma, vor fi in favoarea oamenilor si a locurilor. Facand un bilant, constat ca zestrea mea de streaguri a crescut cu 2. Am reusit sa adun intr-un singur loc, facandu-le sa fie IMPREUNA, 31 de steaguri. Drapelele a 20 de tari, steagurile a 6 organizatii internationale si a 5 organizatii interne, pe care le-am facut “maratoniste”. Nu conteaza ca pe unele le-am dus de 65 de ori, pe altele de 36 de ori, de 18, de 4, de 3, de 2 ori sau o singura data! De fiecare data drapelul Romaniei a fost intre ele, dandu-mi forta de care aveam nevoie, ca sa trec linia de sosire. N-a fost usor. Pentru a ajunge aici a trebuit sa rostesc de fiecare data ca alerg Din dragoste pentru Romania! Iar aici la Rosia Montana nu am facut decat sa alerg din nou Din dragoste pentru Romania. A fost o onoare pentru mine ca sa pot alerga si flutura steagurile mele, intr-un loc incarcat de atata istorie, prin locurile in care a pasit Avram Iancu, cu care m-am mai intalnit si la Baisoara, in judetul Cluj, la Maratonul Apuseni si pe strazile orasului Cluj-Napoca, la maratonul international din acest oras. De fiecare data tresar cand aud de Avram Iancu. Imi amintesc ca la prima editie a Maratonului Apuseni, am avut inscriptionat pe tricou mesajul: Muntii nostri aur poarta / Noi cersim din poarta-n poarta! Vremurile nu s-au schimbat, ne aflam in aceeasi situatie, cu un munte plin de aur, care nu poate fi exploatat. Festivalul Fanfest ne-a oferit ocazia sa spunem povestea maratonului Recunostintei. Acolo l-am reintalnit pe Marius Vintila care ne-a urcat seara, dupa cursa, pe scena. Impreuna cu Marius am alergat multe din cursele mele de maraton, atragandu-mi de fiecare data atentia cu mesajul lui inscriptionat pe tricou: Salvati Rosia Montana! Imi amintesc cum intr-una dintre ele i-am propus sa organizam impreuna un maraton la Rosia Montana. Astazi a exclamat cu uimire: Ilie, esti nebun, chiar l-ai facut! I-am povestit cum impreuna cu PachaMama Romania, cu Alexandra Postelnicu, am reusit sa aducem anul acesta Maratonul Recunostintei la Rosia Montana, iar el si-a exprimat regretul de a nu fi alergat impreuna cu noi in aceasta cursa.
Inca un maraton s-a incheiat, urmeaza altul, la fel de special, pe 22 septembrie: Maratonul Stefan cel Mare, la Putna, in judetul Suceava, cu sosire la mormantul lui Stefan cel Mare.
Poate ca prezenta noastra a maratonistilor si a participantilor la Festivalul FanFest nu a indulcit situatia oamenilor din zona, dar suntem impacati cu gandul ca timp de cateva zile am incercat sa facem din Rosia Montana o fiinta mai vie. S-a cantat, s-a alergat si s-au dezbatut la rece toate problemele cu care se confrunta zona. Dar am inteles un singur lucru. Ca sa intelegi ce se intampla cu adevarat la Rosia Montana trebuie sa mergi acolo, ca sa afli adevarul din gura oamenilor.
De fiecare data cand veniti la Rosia Montana, ne asezati in fata aparatului de filmat si ne promiteti ca ne veti ajuta, iar cand ajungeti la Bucuresti sau la Cluj, prezentati problemele noastre la televizor, exact pe dos! Cam acesta e oful unui localnic care ne-a intampinat cu retinere, in prima zi, in fata monumentului.
Sau cuvintele rostite de un specialist in minerit, dumneavoastra veniti si stati aici 3 zile pe an, noi suntem aici 365 de zile dintr-un an, iar mineritul este viata noastra.
Masina noastra s-a pus in miscare, apropiindu-ne de coloana de manifestanti, care ocupa tot drumul. Sunt greu de controlat si iata-i ca au trecut de monument. De pe partea opusa a drumului politistul ne observa, se apropie de noi, exclamand suparat: Domnul Rosu dar cu florile de la monument ce-au avut? Dar chiar asa, domnilor, cu florile de la monument ce-ati avut?
Ultimul contact cu Rosia Montana a fost la plecare, oprindu-ne la prima casa din comuna, unde ne-a intampinat tanti Melania, care ne-a dat sa bem o cana cu apa rece de la izvorul ei din curte. Ne-a facut cunostinta cu animalul la care tine cel mai mult, o vaca. Si ne-a povestit cum in fiecare an opresc in curtea ei sute de turisti, care fac poze cu vaca ei, promitand de fiecare data ca la anu vor veni din nou si ca ii vor aduce si pozele. Maica, pe unii nu i-am mai vazut niciodata! Privind mai atent constat ca locuinta lu’ tanti Melania este situata pe partea dreapta a drumului care urca spre Rosia Montana. Mai sa fie, oare am localizat bine taberele din Rosia Montana? Dar apropo: Tanti Melania cu vaca ei, or fi de stanga, sau de dreapta?
Si lasand in urma Rosia Montana, incep sa-mi rasune in minte din nou cuvintele preotolui din biserica de la Soveja, pe care le-a rostit in fata noastra, a maratonistilor, inainte de cursa: Ar fi pacat daca cineva ar folosi munca dumneavoastra, sa nu va lasati folositi!
La o saptamana a urmat intalnirea cu campioana olimpica Constantina Dita, careia i-am inmanat tricoul, medalia si numarul de concurs de la editia a doua a Maratonului Recunostintei.
Am stabilit impreuna, ca editia a 3-a a Maratonului Recunostintei sa aibe loc in locurile sale natale, pe 17 august 2014, intr-un loc incarcat de istorie si de cultura, la Targu Jiu, la Ansamblul Monumental din Targu Jiu.
Ansamblul sculptural Constantin Brancusi de la Targu-Jiu este un omagiu adus eroilor cazuti in timpul primului razboi mondial, proiectat si construit de Constantin Brancusi.
Ce poate fi mai frumos, decat o intalnire a maratonistilor cu Brancusi, cu eroii cazuti in Primul Razboi Mondial si cu o Campioana Olimpica? Haidem cu totii in 2014 la Targu Jiu!
