Ilie Rosu

Este data de 07.07.2012.

Cu o zi inainte de maraton am avut privilegiul de a fi coleg de camera cu Gheorghe Mosion, unul dintre cei mai in varsta alergatori din Romania, 79 de ani, mare iubitor de miscare, care  alearga cu mare dezinvoltura distanta de 21 km. Baci Ghita, cum ii place sa i se spuna, este pentru noi, cel mai puternic energizant si medicament, inaintea oricarei curse. L-am tras de limba pe baci Ghita si iata ce am aflat. S-a nascut la Tulcea, pe malul Dunarii. In copilarie de voie si de nevoie, mergea des cu oile, prin zona Dunarii. A facut armata la Arad. I-au placut atat de mult imprejurimile si oamenii zonei, incat dupa terminarea stagiului militar s-a reintors  la Arad, unde s-a stabilit definitiv, lucrand ca macaragiu, pana cand a iesit la pensie.

Cum a ajuns Mosion la Tulcea? Poveste veche, cu radacini in secolul XIX.  Povesteste cu mandrie ca familia lui se trage din secuime, dintr-o familie de romani. In 1867 dupa ce a anexat Transilvania, Ungaria a trecut la asimilarea fortata a romanilor, impunandu-le  sa renunte la ce aveau ei mai de pret,  la numele lor romanesti si la limba romana. Prapadul s-a abatut peste cei care nu s-au supus. Intai li s-au ars casele. Bunicii bunicilor lui Mosion au ales sa vorbeasca in continuare romaneste, asa ca si-au luat copiii si au trecut Carpatii, stabilindu-se langa Tulcea. Nea Ghita are o teorie la care tine, oamenii de azi din secuime sunt romanii maghiarizati fortati dupa 1867, daca va uitati cu atentie la ei, sunt la fel ca noi, n-au nimic unguresc in ei.  Ce sa mai zic despre teoria lui despre tradare. Daca Decebal n-ar fi fost tradat, altfel ar fi aratat neamul nostru astazi. Prea multa tradare in viata de zi cu zi!

Multa lume il curteaza pe Mosion, incercand sa ii afle povestea si sa o publice. Supararea lui cea mai mare este ca articolele care apar despre el in ziare, pe INTERNET si la televizor,  nu ajung si la el. Cand a aflat ca vrem sa organizam un maraton in Delta Dunarii i s-au luminat ochii. Ei, ei! Recunoaste cu tristete ca a cam pierdut legatura cu zona natala. La Sulina n-a ajuns niciodata, desi a fost mereu la cativa km de ea. Cea mai buna perioada pentru maraton ar fi luna noiemrie, atunci sigur nu vom mai avea probleme cu tantarii.
Mosion n-a fost un sportiv toata viata. Abia la varsta de 52 de ani s-a apucat de alergat. Cel mai mare succes l-a obtinut  atunci cand a reusit sa alerge primul kilometru, fara sa se opreasca. Povesteste ca atunci a vazut luminita de la capatul tunelului.  A perseverat si a scapat definitiv de boala de plamani de care suferea. In drumul nostru spre Baisoara am intalnit un spital de plamani. Ilie, daca nu alergam, spitalul acesta ar fi fost casa mea!

La Baisoara e forfota mare. Se fac ultimele pregatiri pentru start. Lumea se saluta,  se imbratiseaza, urandu-si success in cursa. Nea Ghita si-a luat in serios rolul de vedeta, il vad cum povesteste in fata unei camere tv, despre cum e sa alergi la 79 de ani. Cum e si normal, marea majoritate a concurentilor s-au inscris in proba de  semimaraton. Cu toate acestea suntem destui de numerosi si la maraton, cam  in jur de 150 de maratonisti.

L-am identificat in multime pe concurentul de la EcoMaraton, care a incercat la final sa ma intreaca pe ultimii metri. Ne distram amandoi amintindu-ne de finalul incadescend al acelei curse, in care ne-au iesit ochii din orbite pe ultimii metri, fiecare dintre noi crezand  ca facem parte din aceeasi categorie de varsta. Marius Vintila, asa il cheama, alearga astazi pentru o cauza, avand  inscriptionat pe tricoul de concurs mesajul: Salvati Rosia Montana. Nici eu nu sunt mai prejos. Mesajul meu adresat concurentilor si clujenilor : Romania UE Impreuna intr-o alergare  Pentru Onoare si Demnitate. Incerc sa pastrez traditia cu tricourile, fiecare maraton cu tricoul si mesajul lui. La prima editie a Apusenilor, printre altele am avut inscriptionat pe tricou mesajul “Muntii nostri aur poarta, Noi cersim din poarta-n poarta”.

Doar cateva minute pana la start. In ultima clipa am renuntat la betele de tracking. Astazi voi testa pentru prima oara  camelback-ul cumparat imediat  dupa cursa de pe Olymp.  Nu mai am timp sa smulg cateva cuvinte din partea lui Lucian Clinciu, pentru ca aud strigandu-se din multime 4,3,2, 1, Start!

Ne-am inghesuit care mai de care spre poarta de start. Nici n-am mai avut timp sa-mi introduc telefonul, asa ca primul kilometru l-am purtat cu mine,  pana cand l-am intalnit in drum pe Eugen Gliga, care mi l-a introdus in sacul de hidratare. Urcarea aceasta a triat serios concurentii, asezandu-i pe fiecare la locul lui. Dupa nici doi kilometri cateva pietricele si-au facut loc in incaltarile mele. Ma deranjeaza si vreau ca intamplarea de pe Olymp sa nu se mai repete. Trebuie sa gasesc un loc in care sa pot da incaltarile jos, ca sa scap de ele. Oricat as vrea sa maresc viteza pe coborare nu reusesc din cauza lor. O depasesc in prima faza pe Didina Manole, dar aceasta ma ajunge din nou din urma dupa nici  un kilometru. Pentru ca vad nu are  nici un strop de apa la ea ii dau o sticluta mica, atentionand-o sa o umple la primul punct de hidratare. Mihai Pantis aproape ca a reusit  sa ma sperie, Ilie, te-am prins! Asa a fost, iar Mihai si-a luat zborul, intalnindu-l dupa cursa la final.

Iata si locul in care ne despartim de semimaratonisti. Acestia o iau spre stanga iar noi ne continuam drumul in fata. Un organizator ne face semn in ce directie sa ne indreptam. Numarul de concurs si culoarea acestuia sunt principalele indicii pentru el. Totusi in acest punct, intr-o clipa de neatentie, atat din partea concurentilor, cat si a organizatorilor, doi concurenti semimaratonisti aflati in  frunte au gresit drumul, luand-o  pe traseul maratonistilor. Pacat, pentru ca au ratat cursa! Reusesc sa gasesc un loc potrivit in care sa imi scot pietricelele.

Ca si in editia trecuta as vrea sa ii felicit pe voluntarii de la punctele de hidratare. Au creat cea mai frumoasa atmosfera in jurul acestora, incurajandu-ne frenetic.  Au urmat multe  urcari si  multe coborari, pana la punctul de hidratare de la km 21. Fac aprovizionarea cu apa si pornesc intr-o cursa in care principalul dusman a devenit caldura, una asemanatoare cu cea de pe muntele Olymp.  Doar tufele  rare de vegetatie de pe marginea drumului ne mai racoresc din cand in cand. Simt  din nou in adidasi cateva pietre. Schimb cateva cuvinte cu un concurent din Brasov, care este interesat de modul in care  mi-a venit ideea sa alerg cu drapelele. Apoi alerg cot la cot alaturi de un concurent din Arad si de o domnisoara din Bucuresti, de la care aflu ca isi are baza de antrenament in Parcul Tineretului. Pe la km 26 intalnim  un ultim punct de hidratare, inainte de marea urcare. Imi desfasor drapelele pe care le las sa fluture pentru voluntari. Ar trebui sa candidati la presidentia Romaniei, ati avea cu ce! Ne-am saturat de atatea minciuni! Ma fac ca nu aud cele spuse, imi umplu recipientul cu apa, fiind atentionat de un alt voluntar ca sa nu ma grabesc, pentru ca la 200 de metri mai in fata, voi intalni un furtun, din care curge apa de izvor, mult mai rece.  Asa a fost. Desi eram plin de apa ca un burete, nu am rezistat tentatiei si am mai dat pe gat doua cani de apa.

Raman mai in urma, pregatindu-ma pentru urcare. Grupul de stanci se apropie din ce in ce mai mult. Printre cele doua varfuri din stanga, probabil ca vom fi nevoiti sa trecem. Ochii imi raman pironiti asupra unui bat, intentionat lasat la vedere de cineva, pentru a fi folosit pe urcare. Bineinteles ca il iau. Ma apropii de poarta de lemn, trec prin ea, ramanand impresionat de tabloul din fata mea, o suprafata acoperita de un covor verde de iarba, ce-mi ajungea pana la brau, brodat  cu mii de flori, rosii, galbene, albastre, iar sus de tot copacii….

Cele cateva sute de metri de urcare pieptisa  au insemnat una dintre cele mai grele portiuni de traseu ale cursei. Alte cateva sute de metri prin padure si iata .. stanca. Urc anevoios spre creasta, cautand permanent  locul in care sa imi fixez piciorul sau un coltul de stanca de care sa ma sprijin, incercand pe cat posibil sa nu privesc in jos. Un concurent asezat pe un colt de stanca se intreaba dezamagit cat  mai e pana sus. Salvamontistii si membrii ai crucii rosii sunt in aceasta zona in numar mare. Pentru ca aici este cel mai periculos punct de pe traseu. Un catel se sperie de steagurile mele, incepe a latra, fugind apoi spre stapanul lui, aflat undeva in fata, pe niste stanci. Au mai urmat inca 100 de metri de urcare, taras, pieptis, tinandu-ma de coarda. Tin strans de steaguri si de bat..  Un moment de neatentie, un pas gresit si cursa s-ar incheia prea repede pentru oricine ar subestima dificultatea urcarii. Din sens opus un salvamontist si un concurent, urmau drumul invers mie, de coborare. Concurentul arata  resemnat, parand a fi renuntat definitiv la cursa.

Pasesc  emotionat peste ultimii metri de stanca si intru in padure, unde umbra copacilor imi reda prospetimea de care aveam nevoie pentru a continua. Un concurent sprijina intr-un mod ciudat copacul din fata mea. Na, ca l-a luat in brate!  La intrebarea mea daca are probleme, imi raspunde aproape razand  ca se simte bine, doar ca  ii este foarte somn.  In drumul meu i-am intalnit pe cei de la crucea rosie, care pornisera in jos, in ajutorarea  tanarului cu probleme. Ma ajung din urma doua tinere, ambele din Bucuresti, una dintre ele alearga in IOR, iar cealalta pe Lia Manoliu. Din vorba in vorba, aflu ca cea din urma este vecina cu mine, locuind undeva, in preajma  blocului meu. N-o cunosc pentru ca nu alearga maratoane de sosea, fiind atrasa mai mult de maratoanele montane. Ce mica e lumea! Umbra si racoarea ma atrag si ma indeamna sa ma asez pentru cateva clipe. Dar nu se poate, exista riscul sa nu ma mai pot ridica.

Pietricelele din pantofi nu-mi mai dau pace, treaba devine serioasa, asa ca, inainte de a iesi din padure, hotarasc sa scap de ele. Imi scot adidasii ii scutur bine, fiind atent sa nu pierd “chip-ul”. Iata si punctul de hidratare, constituit langa un izvor. Doi tineri dau indicatii concurentilor, avand insa grija  ca paharele sa fie mereu pline. Cea mai buna apa pe care am baut-o vreodata! Prea multa insa, pentru ca m-am pus cu mare greutate din nou in miscare. Inca o suta de metri de urcare si iata-ma sus. De sus, in vale il zaresc pe Eugen Gliga, un punct mare negru, iesind  din padure. Sper ca nu va reusi sa ma prinda si de data aceasta! Voluntarii ma anunta ca mai sunt in jur de 12 km pana la finish, ca voi avea parte de mai multe coborari, decat de urcari.

Si pornesc usor, nestiind cum  sa scap de baltacaielile de apa, din burta, pe care am baut-o cu mare pofta la izvor. Pe cer au aparut cativa nori si se aud tunete. Ma rog sa se inoureze, iar ploaia sa cada cat mai tarziu. Ruga mi-a fost imediat ascultata, inourandu-se din senin, facand ca drumul sa fie mai usor de parcurs, iar senzatia de sete sa dispara. Ma ajunge din urma Liviu Bica, insotit de inca un  concurrent. Aveam sa ne despartim de cateva ori, mai ales pe coborare, unde ei sunt  mult mai iuti, eu reusind sa ma apropii si sa recuperez distanta, in special pe timpul urcarilor. In dreptul casutelor de pe marginea drumului iata-i si pe fotografi. Sunt aceiasi ca si anul trecut, confirmandu-mi ca imi voi putea lua  fotografiile de pe site-ul maratonului.

Lasam in urma penultimul punct de hidratare, cu speranta ca cei 3 km pana la ultimul punct  vor trece cat mai repede. Urcari, coborari, traversari de paraie si primele picaturi de ploaie. Ne strecuram cu teama pe langa cei doi cai care pusesera stapanire pe drum. Intr-un final iata-i si  pe voluntari. Nu zabovesc prea mult. Pornesc spre dreapta, urcand  pe drumul forestier. O urcare destul de blanda, pe care maratonistii  mai antrenati ar putea sa o parcurga in alergare. Incerc si eu dar realizez ca mai mult mimez alergarea, ajutandu-ma de batul pe care l-am carat dupa mine aproape 20 de km. Nu pot sa nu observ cum din padurile de brazi care strajuiesc ambele parti ale drumului forestier si din drum, ies aburi. Plouase cu putin timp inainte de a ajunge noi in zona. Gafaind, iata-l din nou in spatele meu pe Liviu. E foarte decis ca sa termine in fata mea. Se pare ca va reusi  pentru ca distanta dintre noi doi s-a marit in favoarea lui la peste 30 de metri. Iata si statiunea, la o suta de metri in fata, unde  doi dintre organizatori ne fac semne. Arunc batul, fiind convins ca nu voi mai avea nevoie de el.

Credeam ca totul s-a incheiat dar organizatorii ne indica sa urcam pe un drum in panta, mai aveti cam 300 de metri! Mai sa fie! Si tocmai  am aruncat batul! Conditii numai bune ca sa ma ajunga din urma si sa ma depaseasca,  pentru tanarul alaturi de care am alergat ultima parte din traseu. Iata si zona de sosire, trec podul, dupa care virez brusc la dreapta. Steagurile sus si 3, 2, 1 GATA! S-a incheiat. Medalia!

Cateva poze de final facute de Liviu, urmate de  altele, facute de Danut Cernat. Telefonul meu nu mai este functionabil. In timpul cursei capacul de la dispozitivul de hidratare s-a desfacut, iar apa a curs peste acesta, producandu-mi probabil, o paguba de cateva milioane de lei. Ma salveaza totusi Adrian Ber, care isi indreapta camera de filmat catre mine, inregistrand impresiile de final ale maratonului Apuseni.

Maratonul s-a incheiat cu un gulas ardelenesc si cu o palinca, oferite de organizatori si de catre proprietarul pensiunii. Ce-as mai putea spune? Felicitari organizatorilor! Felicitari castigatorilor! Felicitari fotografilor si concurentilor,  care  prin imagini si prin povestiri, vom tine in viata Apusenii pana la urmatoarea editie.

Danut Cernat a alergat astazi maratonul cu numarul 80, eu maratonul cu numarul 49, din care al 39-lea maraton cu drapelul Romaniei si al 26-lea cu drapelul Uniunii Europene. Gheorghe  Mosion a finalizat si el cursa iar Cornel Misca din Turda, 56 ani a alergat cei 21 km, avand o proteza la picior.

Romania, oriunde te-ai afla, urmeaza-ne nu te lasa!