Ilie Rosu

3 ani si 4 luni au trecut de la primul meu maraton, nascut din dragostea pentru miscare si din iubirea pentru oameni.  Nervozitatea si disperarea de dinainte de cursa, suferinta pricinuita de cei 42 km,  le-am dat repede uitarii, dand viata unui vis,   maratonul. Acest prim maraton, alergat in parcul IOR, a fost urmat  la scurt timp de  alte 4, intre cabana Himalaya si Poiana Brasov, incurajat mereu de copiii de la cabana. Primul maraton oficial a fost la Budapesta. Acolo,  inainte de cursa am fluturat cu emotie, retras intr-un colt, un tricolor. Au urmat alte 9  maratoane, in care am prins curaj, purtand drapelul Romaniei pe ultimii metri, la Paris, Bruxelles, Bucuresti si Limassol sau  fluturandu-l  la Atena, Madrid si Berlin, asa luand nastere cursele mele cu drapele.

In scurt timp am inteles in profunzime sensul cuvantului maraton: suferinta,uzura, respect si satisfactie. Ultimii 195 m dintr-o cursa de maraton sunt cele mai inaltatoare momente. Aplauzele, recunostinta, respectul spectatorilor si medalia. Ai invins din nou! Este cutremurator ce se intampla pe final, cand sosesc ultimii concurenti, fiecare dintre ei avand in spate povesti cutremuratoare.

In centrul istorioarelor mele, au fost oamenii pe care i-am intalnit, drapelele, reactiile concurentilor, atitudinea spectatorilor si o multime de comentarii pro si contra. Iata mai jos cateva dintre ele.

Alergam un maraton la capatul lumii, la Rotorua / Noua Zeelanda. Purtam cu mine drapelele Romaniei, UE, ONU si Noii Zeelande. Atras de drapelul UE un concurent se apropie de mine batandu-ma pe umar: Si eu sunt European, sunt rus! Am mers impreuna cateva sute de metri, apoi el a disparut in multime. Aveam sa il ajung din urma la km 40, avea crampe si mergea la pas. Am incercat sa il mobilizez, sa il trag dupa mine, ca sa trecem impreuna linia de sosire dar n-a fost posibil.

Eram in Santiago de Chile/Chile si ratasem inscrierea la maraton. 1% sanse ca sa mai reusesc acest lucru si totul parea pierdut. Am plecat din Romania, bazandu-ma pe promisiunea facuta de Viorica Gabrian, care m-a asigurat ca imi cedeaza locul ei in cursa, in schimbul medaliei de concurs. Doar asa am avut curaj sa urc in avion. N-a mai fost nevoie sa schimb locul cu Viorica, pentru ca in drumul nostru catre sala in care se faceau inscrierile, un chilian ne-a luat cu masin. Auzind povestea despre inscriere si ca am batut atata drum pana in Santiago de Chile, venind tocmai din Romania, a facut imposibilul, inscriindu-ma la maraton, in locul unui coleg de al sau de  club. Astfel am alergat oficial. Si ca sa vedeti ca exista un Dumnezeu, chilianul m-a prins din urma in cursa,  pe la km 41, am alergat apoi impreuna, umar la umar pana la final, aplaudati de spectatori, trecand linia de sosire si tinand amandoi de drapelele Romaniei si Chile. In partea cealalta eram flancat de un ofiter al armatei chiliene, care tinea si el de drapelele ONU si UE.

Intr-o zi alergam pe aleile parcului IOR, avand  alaturi  o tanara, care se deplasa in acelasi ritm cu mine. Discutand cu ea am aflat ca e  frantuzoaica si ca alearga semimaratonul. Pana la urma discutia a ajuns si la cursele cu drapele.Pentru ca duci drapelul Europei, cred ca seful meu va fi interesat sa iti sustina deplasarea intr-o astfel de cursa de maraton, cu drapele. Va vine sa credeti sau nu, CASSIDIAN mi-a asigurat mai tarziu transportul in Noua Zeelanda. Multumesc Beatrice!

Maratonul de la Atlanta a avut loc pe 20 martie, 2011, zi care a coincis cu aniversarea zilei mele de nastere. Romanii din Atlanta ne-au incurajat in numar mare pe traseu, iar la final consulul Romaniei la Atlanta ne-a adunat pe toti in jurul unui tort, iar acea intalnire nu o voi uita niciodata. Multumim Atlanta!

Cu  o zi inainte de maratonul de la Roma 2010, ma aflam in aceeasi camera cu Ilie Victor. Intre 20.03.2010 11.59 si 21.03.2010 00.01 am ciocnit impreuna un pahar de vin, urandu-ne “La multi ani!”. Era ziua noastra de nastere, a mea se incheia pe 20, iar a lui incepea pe 21.

Boston / SUA 19.04.2010. O cursa cu drapelele Romaniei si USA. Era ziua drapelului national in statul Massachutes. Dupa ce mii de oameni de pe margine mi-au strigat la trecerea prin dreptul lor, “Romania –USA Together”, am ajuns in dreptul unui liceu. Mii de copii aliniati pe mai multe randuri, strigau in cor “Romania –USA Together!”, de imi tiuiau urechile. A trebuit sa trec pe partea opusa a strazii, pentru ca ma dureau urechile de atata strigat de Romania. Apoi La New York,  ma aflam fata in fata cu doamna ambasador din  partea  Romaniei la ONU, oferindu-i un buchet de flori din partea maratonistilor amatori din Romania, iar mai  apoi la Washinthon, in fata la Casa Alba, fluturand drapelele Romaniei si USA si intarind mesajul “Yes, I can!”, de pe tricoul meu.

Torino, noiembrie 2010
O cursa pentru fetele lu’ tata, cu drapelele Romaniei si Italiei. O cursa cu o dedicatie speciala, pe care as vrea sa o repet in fiecare an.

Moscova, septembrie 2010-Maratonul International al pacii.

Cu drapelul Romaniei si Rusiei, 4 ore pe sub zidurile Kremlinului, cu un mesaj inscriptionat in limba rusa pe tricou: “Da, se poate, Romania Rusia Impreuna”. Colegii de club nu incetau cu glumele inainte de cursa, n-o sa te intorci viu de acolo. Da, am avut emotii, dar totul s-a incheiat cu bine, un maraton in conditii de fair play, in care am avut privilegiul sa acord la final, sub zidurile Kremlinului, un inteviu la  Radio Romania Actualitati si la  Agerpres.

Bruxelles, octombrie 2010, prima cursa cu 3 drapele: Romaniei, UE si Belgiei, se implineau 130 de ani de relatii romano belgiene, cum spunea cineva, primul maraton diplomatic,  iar pe traseu m-au incurajat romanii din Bruxelles si 2 ambasadori.

Bucuresti, octombrie 2010, cu drapelele Romaniei si UE, finalizat prin aparitia intr-un articol in revista Esquire. Imediat dupa cursa un domn imi propune un plan de sponsorizare, intins pe durata a 3 ani, conditia era ca sa alerg cu steaguri pe tot globul, dar singur. Implicarea mea in proiectul “Granitele nu sunt limite”, in care eram 3 romani, a stopat proiectul. Doar timpul va demonstra daca am gresit sau nu.

“Pe aici nu se trece!”, Marasti -Marasesti, 6 august 2011. Vis implinit. Inainte de start, s-a cantat pentru prima oara intr-un maraton, imnul Romaniei. Onor dat de maratonistii amatori din Romania, militarilor Armatei Romane care s-au jertfit pentru Romania in Primul razboi mondial. S-a plecat din fata mausoleului de la Marasti, cu o torta aprinsa, pe care au dus-o rand pe rand toti concurentii.

Ne-am oprit si am pastrat un moment de reculegere la fiecare din monumentele de pe traseu:  monumentul soldatului francez din Varnita, monumentul Ecaterina Teodoroiu din Straoane,  monumentul soldatului necunoscut din Panciu, cimitirul nemtesc de langa Tisita, monumentul “Pe aici nu se trece” din Tisita. Ultimii metri din cursa au fost pe treptele  monumentului de la Marasesti, iar cursa s-a incheiat in interiorul mausoleului, unde concurentii nu si-au putut stapani emotia, varsand o lacrima, “Intru Slava eroilor neamului”.

Olimpus Marathon/Grecia. Primul maraton montan din viata mea, cu drapelele Romaniei si Greciei. Am terminat in timpul regulamentar, emotionandu-i atat pe colegii de cursa  romani, cat si pe greci.

Cateva luni mai tarziu am alergat un nou maraton in Grecia, de data aceasta maratonul de la Atena, cu  ocazia implinirii a 2500 de ani de la batalia de la Maraton.  Grecii de pe Olimp m-au recunoscut dupa drapele, m-au incurajat sa repet isprava, batandu-ma pe umar si strigandu-ma in cursa “Olimpus”.

Belgrad, aprilie 2011. Cu drapelele Romaniei, UE, ONU si Serbiei pe strazile Belgradului. O cursa alergata cu inima cat un purice, intr-o tara in care ranile razboiului inca nu se cicatrizase complet, dar in care multi dintre sarbi m-au aplaudat. A fost singura cursa cu 4 drapele alergata in Europa: Romaniei, UE, ONU si Serbiei.

Maratonul International Cluj Napoca, aprilie 2011. “Onor Armatei Romane”, scria pe tricoul meu, desi era in perioada in care se discuta din ce in ce mai aprins, cu mare tam-tam,  despre ajustarea pensiilor militare.

Semimaratonul Tusnad 2010. Cu drapelele Romaniei si UE si cu un mesaj pe tricou inscriptionat in romana si maghiara: Romanii si ungurii doar impreuna! Pe ultimii kilometri din cursa am alergat umar la umar cu un sportiv din Ungaria, trecand impreuna, cu drapelele ridicate, linia de sosire, dand sens mesajului meu de pe tricou.

Marrakech, Maroc, 2011. O cursa in care pot spune ca am dat in mintea copiilor, o cursa  dedicata copiilor din Africa care sufera de malarie. A incoltit in mintea mea aceasta idee, atunci cand am vizitat sediul ONU din New York. Privirile si uralele copiilor din Maroc m-au inebunit, facandu-ma ca in urmatoarele curse, sa iau cu mine drapelul ONU si sa il duc peste tot in lume, cu un mesaj de pace si de prietenie si sa imi propun ca atunci cand voi alerga maratonul de la New York, acest drapel sa aibe un numar record de maratoane. Probabil ca cineva de la  sediul ONU ma va primi sa  ii predau drapelul si cine stie, poate fi chiar secretarul general al ONU. Macar dreptul acesta de a visa, nu mi-l poate lua nimeni.

25 maratoane cu drapelul Romaniei, 17 cu steagul Uniunii Europene si 10 cu cel al ONU. Nu ramane decat sa gasesc energia de a duce acest mesaj  mai departe, avand satisfactia ca pana in prezent  sa fi reusit sa duc impreuna drapelele Romaniei si UE in curse de maraton pe 6 continente, alaturandu-l din mers mai tarziu si pe cel al ONU, pe 4 dintre acestea.

N-a fost totul in roz si un covor presarat cu flori. Au fost si romani care m-au luat serios la intrebari. Iata mai jos un comentariu, dureros, care m-a pus serios pe ganduri:
“ Nene, eu am impresia ca matale ai dus-o bine si pe timpul lu’ Ceasca, si ca o duci bine si acuma, si ca Romania asta “care-ti da aripi” iti convine de minune. Da-mi steagul ala sa-l scuip, ca un bun roman. Moare lumea in spitale, curge spaga la robinet, fura mafiotii direct din vena obosita a romanilor costelivi, si matale speli creierele copiilor prin parcuri cu patriotismul asta de duzina, iliescian, basescian, ceausist… general al armatei? un fost securist, asta esti, un partas la crima. murdaresti drapelul cu balele dumitale. alergi de pomana, iti oxigenezi doar acest patriotism de opereta, malefic, parsiv… patriotii nu sunt cei ca matale, ci aia multi care au suferit si sufera inca, in tara controlata de voi, o mana blestemata de patrioti de carton!”

Chiar daca multi incearca faca o asociere intre  mesajul  meu si atitudinea clasei politice romanesti de astazi, o complicitate cu aceasta, nimic mai fals. Este doar modul meu de a ma manifesta si de a arata ca Romania e vie si  e a noastra. O metafora in care fiecare poate sa intoarca in voie si sa creada ce vrea.

De nenumarate ori am avut intentia sa renunt, dar imi venea in minte comentariul unei tinere, facut pe blogul ei personal, asa ca o luam de la capat, pregatindu-ma pentru alt maraton:

“Superb! daca nu era aproape 12 noaptea, acum ieseam la alergat.
Tocmai am descoperit blogul lui Ilie Rosu, un fost general de armata, acum iesit la pensie, si un maratonist care alearga prin lume, tinand intr-o mana steagul Romaniei si in cealalta cel al tarii in care se afla. Mai multe info pe http://www.ilierosu.ro/
Nu e nimic altceva mai impresionant! Daca cititi povestea lui, o sa vedeti cat de mult si-a dorit sa participe la un maraton.
Si a reusit, nu numai o data.
Este exact omul care ma face sa cred si mai mult ca ‘Yes, I can!’. Orice vreau eu.
Imi place cand descopar povesti de genul asta, cand vad ca oamenii nu au incetat sa mai creada in ei, sa viseze si sa lupte pt ceea ce isi doresc.
Mi-ar placea sa vad mai multi oameni in jurul meu care sa alerge.”

Dar cel mai interesant lucru pe care l-am descoperit in maratoanele din afara Romaniei, este acela ca cel mai mult se bucura cand vad tricolorul, romanii din strainatate, indiferent daca  ei sunt diplomati, ziaristi, artisti, informaticieni sau lautari, dorul si dragostea de Romania, macinandu-i la fel, pe fiecare.

Nu-mi doresc decat sa raman in nota mea plina de optimism, sa duc mai departe drapelul Romaniei si sa scap de vocile, care-mi  tiuie destul de  des in urechi,  tara arde si baba se piaptana. Cel mai bine au inteles mesajul meu grecii de pe Olimp, in revista Runner: “Alergand pe tot parcursul cu steagurile in maini, romanul Ilie Rosu a demonstrat intr-un mod unic, ca atletismul uneste”.

Dupa 34 de maratoane, in care am purtat peste tot in lume sigla societatii in care eram angajat, URBAN SA, contractul nostru s-a incheiat. A fost trist pentru ca asteptam  la final de contract din partea conducerii, macar o strangere de mana. Daca despartirea s-ar fi produs cu o luna mai devreme, aceasta ar fi fost mai dulce, pentru ca aveam sansa ca sa particip la traversarea Romaniei, parcurgand zilnic peste 50 de km, alaturi de colegii care s-au incumetat sa intre in proiectul “Diagonala nebunilor”, traversand Romania in alergare de la Constanta la Bors. Nu stiu daca as fi rezistat pana la final, dar cateva etape tot as fi reusit, bineinteles, cu drapelul Romaniei.

Probabil ca daca in locul meu ar fi fost altcineva, acesta ar fi dat cu sapca de pamant, dar n-am facut acest lucru, propunandu-mi dupa despartire, inca o cursa, a 25-a cu drapelul Romaniei si cea de-a a 35-a cursa oficiala, pe campia de la Marasesti, acolo unde Armata Romana s-a umplut de glorie in prima conflagratie mondiala si in care au cazut multi dintre bunicii fostilor mei colegi de la URBAN.

Unul dintre romanii care m–au incurajat in demersul meu, se numeste Cristian Ungureanu, cu o poveste de viata incredibila. Pe blogul lui veti afla cum a reusit imposibilul, cum in scurt timp, prin alergare, a scapat de kilogramele avute in plus si a devenit maratonist. O poveste emotionanta, o lectie de viata, cu definitiile cele mai simple ale curajului si ale vointei. Un accident stupid l-a facut insa astazi sa ramana departe de aleile parcurilor in care se antrena. Nu-mi ramane decat sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru forta pe care mi-a dat-o si sa continu sa flutur drapelul Romaniei in cursele de maraton, cel putin pana cand Cristian va putea sa isi reia antrenamentele, urandu-i recuperare grabnica, ca sa alerge alaturi de noi la urmatoarea editie a maratonului “Pe aici nu se trece”.

Fluturand drapelul Romaniei, in 25 de maratoane consecutive, am reusit pentru cateva clipe sa atrag  atentia spectatorilor si  a concurentilor din jurul meu,  sa RESPECTE   si sa pronunte,  fie si macar in gand, cuvantul ROMANIA.

Oare este suficient ca sa pornesc din nou la drum?