Ilie Rosu

Este data de 15.05.2011.

Un maraton neprevazut, pe care l-am alergat sub privirile prietenului meu de o viata, Vasile Dogaru, presedinte al clubului Eco Alpin si instructorul care ii invata pe copiii de la cabana Himalaya, sa pronunte corect cuvintele Romania si Everest si cum sa urce si sa coboare muntele.  Cu o zi inainte, din drumul ce duce de la  Sighisoara  catre Medias, ne-am afundat in padurea de pe marginea drumului, poposind la umbra celor mai falnici stejari din Romania. Ne-am hotarat sa denumim maratonul Transilvania “Stejar, extrema urgenta”, pentru ca foarte putini au fost concurentii,  care s-au incumetat sa-l alerge si sa-i salveze prestigiul. Foarte multi dintre maratonistii romani, au alergat cu o saptamana in urma la Moieciu, iar altii si-au planificat sa alerge in urmatoarea saptamana,  maratonul de la Baile Herculane. In aceeasi zi, un cros in Bucuresti si campionatele nationale de veterani la Pitesti.  Bataie mare in luna mai pe cursele de alergari, deci atentie organizatori, romanii vor avea ocazia sa aleaga. Cu toate acestea, in jur de 50 de maratonisti s-au aliniat la startul din orasul Sighisoara,  salvand prestigiul unui maraton de traditie din Romania, aflat la editia a noua. L-as remarca pe Victor Ilie , care a participat la toate editiile, dar probabil ca mai sunt si alti concurenti in situatia lui, pe care nu-i cunosc insa. Impresionant este faptul ca politistii de la circulatie, aflati la rascruce de drumuri, s-au numarat printre sustinatorii mei, salutandu-ma si incurajandu-ma, precum o fac americanii, despre care am vorbit in povestirile mele.

Sambata seara ne-am adunat la primaria Medias, unde domnul Johann Menning, organizatorul competitiei, ne-a prezentat traseul si regulile pe care trebuie sa le respectam pe timpul cursei.  O multime de cunoscuti, printre care: Victor Ilie, Corneliu Varvescu, Liviu Bica, Valeriu Bobocescu. Doamna profesoara din comitetul de organizare ma felicita pentru prezenta mea la maratonul Transilvania.

A doua zi ne-am prezentat  in jurul orei 9,  la start,  in orasul Sighisoara. Printre cunoscuti, in plus, fata de cei de la Medias, doar omul cu barba, Ioan Constantinescu si si alergatorul cu numele de cod, Melcul Vijelios. Salutul meu tuturor concurentilor si dau o tura cu drapelele printre ei. Ultimele indicatii din partea domnului Johann Menning, care insista inca o data sa se alerge numai pe partea dreapta si atentie la fair play. Apelul nominal ca la armata, da, suntem toti si  3, 2, 1 Start! Maratonul Transilvania a inceput.

Au fost suficienti doar cativa kilometri de alergat prin oras, pentru a ne aseza fiecare la locul lui. In fata sunt favoritii,  alergatorii sub 3 ore, ei fiind cei care imprima ritmul cursei. Politisti in intersectii,  curiosi, grupuri de copii alergand si tragand de drapele, incurajari de la ferestre,  claxoanele masinilor blocate pe drumul national, acordand prioritate concurentilor, urcarea de cativa kilometri, care triaza serios concurentii si incurajarea venita din partea unui carutas:  Pretene, nu te lasa! Pe scurt, cam asa au stat lucrurile  la Sighisoara.

Incepem sa coboram,  cu gandul numai la primul punct de hidratare, dispus dincolo de kilometrul 10. Soarele bate puternic si nu simtim nici o adiere de vant. Borseta si sticla de apa de la brau, le port cu mine pana la jumatatea cursei, unde le desprind si le arunc in masina lui Vasile.

Claxoane din fata si din spate, TIR-uri, incurajari,  nedumeriri, “Scutul antiracheta!?  Nu e steagul NATO? A, da e ONU,  Mami ce steag e ala albastru? Nu stiu mami! I-auzi,  ONU,  Hai Romania!, Cu Dumnezeu inainte, maica, Mai bine-ai alerga descult.

Principalele noastre repere sunt punctele de hidratare, cu apa rece. Dispunerea lor din 5 in 5 km, nu ne avantajeaza. Din punct de vedere statisc, aproape la toate editiile a fost foarte  cald. La maratoanele internationale de traditie, punctele de hidratare au inceput sa fie dispuse din 2,5 km in 2,5 km. Daca in viitor acest lucru s-ar petrece si la maratonul Transilvania,  concurentii ar ramane permanent conectati la cursa   iar prezenta la start ar fi mai mare. Stiam dinainte si de apa si de caldura,  colegii chiar m-au avertizat, nu te duce. Prezenta sustinatorilor mei pe traseu a mai  salvat din situatie, dar simteam cum ma umflam de apa nu prea rece, punandu-ma apoi din nou in miscare, dar din ce in ce mai greu.

In satul Danes am parte de o sustinere importanta. Cu o seara inainte asistasem aici la intalnirea emotionanta, a doua foste colege de banca. Nu se vazuse de 40 de ani, din facultate. Acum iata-le impreuna pe marginea soselei, incurajandu-ma.

Mai tot timpul, in fata mea s-au aflat doi tineri, sustinuti  indeaproape de prietenele lor, aflate in masina rosie, cu numar de Sibiu. Dincolo de jumatatea cursei, ma intersectez de cateva ori pe traseu cu Valeriu Bobocescu, trecand cand eu, cand el in fata. Cum poti sa cari de steagurile alea, 42 de km? Reusesc  sa il prind din urma pe la punctele de hidratare, unde zaboveste de obicei mai mult.

Tot timpul in aceasta cursa o doamna a pedalat cu bicicleta, cand in fata, cand in spate, oferind asistenta tuturor concurentlor, dar in special sotului  ei, aflat in fata. De la ea aflu cate ceva despre dificultatea traseului, despre numarul de urcari si cat mai avem pana la puntele de hidratare. Aflu cu surprindere ca este doamna de la Moieciu, din grupul de voluntari, care ne-a servit cu ceai imediat dupa cursa.

Salvarea si masina politiei ne-au insotit tot timpul. Personalul de pe salvare ne astepta prin intersectii, intrebandu-ne daca totul este in regula, iar masina politiei patrula pe sosea, atentionand masinile din trafic sa circule prudent si sa reduca viteza.

Dupa ce am simtit mult timp rasuflarea unui concurent in ceafa,  iata-l trecand in fata mea. Are 66 de ani, il cheama Jenica Gheorghiu si este din Galati. Felicitari domnule Jenica, jos palaria si sper sa fiu la fel de sprinten cand voi avea varsta dumneavoastra! La cativa metri in fata, concurenta cu numarul 93, acuza dureri si  crampe musculare. Ii ofer ultimul meu gel si ma bucur cand o vad punandu-se din nou in miscare. O masina cu numar de Harghita o insoteste, asigurandu-i cele necesare. Suc, apa minerala si apa rece. Imi ofera si mie sa beau din sticla ei de suc, racorindu-ma. Un suc rece si  dulce, la fel de bun ca acela care m-a salvat in prima mea cursa de maraton, din parcul IOR.

Ultimul sat, locuit in mare majoritate de romi, cu case mari din caramida, inca nefinisate, dar la strada. Strigate, semnale, latraturi, 5-6 gabori cu palarii la o masa, cazane de tuica, ibrice si  lampi, 4-5 expozitii cu acestea, la sosea, pe marginea drumului.  Era sa uit, mesajul inscris pe tricoul meu: Impreuna impotriva discriminarii. Probabil ca n-a citit nimeni, nu stiu cati dintre ei stiu sa citeasca, dar unul a strigat Romania, cerandu-mi sa-i las un steag. Oare pe care si l-ar fi dorit? Ultima casa, doua femei in fuste lungi la poarta, cativa copii, strigate si zgomote de motoare infundate.

Doar cativa km pana in oras si aproane numai  coborare. Facem stanga si iata ultimul punct de hidratare. Fac repede un calcul,  kilometrul 40, da, o gura de apa imi este suficient. Inca mai am resurse, asa ca este timpul sa ii depasesc pe cei doi tineri, pe domnisoara din Harghita si pe alti doi concurenti. In fata mea la 50 de metri, iata-l pe Bobocescu. Intorcea din cand in cand capul si intuiam ce-i in mintea lui. Doar semnul scris cu vopsea alba de pe sosea , km 40, l-a salvat. Calculasem gresit si a inceput sa-mi fie tare sete. Urcarile, doua la numar,  m-au intrebuintat serios, aducandu-ma cu picioarele pe pamant si invitandu-ma la  prudenta,  pentru ca sambata viitoare vreau sa incerc si la Herculane. Podul peste calea ferata, coborarea,  politistii din intersectii si disparitia din fata ochilor, asa dintr-odata, a lui Bobocescu.  Imi amintesc ca anul trecut am participat impreuna in aceeasi zi, in luna mai, la doua crosuri, eu tot cu steagurile, si atunci a fugit de-a rupt pamantul, el fiind pe 2, iar eu pe 3, la categoria noastra de varsta. Din ce-am vazut drapelele mele ii mobilizeaza pe colegii mei, fiecare dorindu-si macar un pas in fata lor. Aud pentru ultima oara vocea biciclistului, care m-a insotit ultimii 4 km, care ma atentioneaza ca la stanga, in fata primariei din Medias, e sosirea.

Urmeaza linia dreapta, microfonul, la care se  spune ceva despre Ilie Rosu si gata, s-a incheiat. Medalia, sarutul din partea fetei care punea la gatul alergatorilor medaliile, felicitarile din partea lui Vasile si a echipei de sustinatori. Ro Club Maraton pare in regula, 1, 2..,5, 6 cu Melcul Vijelios care trece acum linia de sosire. Cateva fotografii, intre care: Cornel Mi?ca, concurentul din Turda cu proteza, care a alergat la proba de 10 km, Jenica Gheorghiu, concurentul de 66 de ani, cei doi copii, tinand de drapelele Romaniei si UE, concurenta cu numarul 93 si doamna profesoara din comitetul de organizare, de la inscriere, care m-a premiat cu o sticla de vin, din vinoteca proprie.
Maratonul Transilvania s-a incheiat,  blazonul fiind si de data aceasta respectat. Masina noastra se pune in miscare, lasand usor in urma, vocea domnului Johann Menning, lucul doi….., locul intai…

Romania, oriunde te-ai afla, urmeaza-ne, nu te lasa!