Ilie Rosu

Este data de 08.08.2010.
Pe Supermaratonul Miercurea Ciuc  2010 il catalogasem anul acesta ca fiind din start INTERZIS.  Inainte cu o saptamana am alergat 42 km pe muntele Ciucas, asa ca o noua cursa, la interval de numai o saptamana, era contraindicata In anul 2009 am simtit cat de dificila este aceasta cursa, cei 4 km in plus, fata de distanta clasica de maraton, solicitandu-ma  la maximum.. Dar nici nu pot sa uit ca aceasta cursa a contat decisiv in acceptarea mea pe lista participantilor la maratonul de pe muntele Olimp din Grecia.

Problemele logistice, legate de  transport, cazare,  tricou,  drapele, fiind rezolvate,  iata-ma hotarat ,  sa iau din nou startul, chiar din centrul municipiului Miercurea Ciuc. La fel  ca si la semimaratonul  Baile Tusnad, voi alerga pentru a transmite mesajul meu: “Románok és a magyarok, csak együtt!”, “Romanii si ungurii doar impreuna”

Deplasarea a inceput cum nu se poate mai bine, la Sfantul Gheorghe l-am intanit pe colegul meu din scoala militara, Csabo, care mi-a dat de inteles ca mesajul meu este unul cat se poate de bun.

Ca si anul trecut, supermaratonul este inscris in programul de activitati dedicate zilelor municipiului, fiind cum s-ar zice sarea si piperul sarbatorilor. Numarul celor care  care se incumeta sa alerge distanta de 46 km este destul de redus,  mai putin de 30 de concurenti, baieti si fete, aproape jumatate dintre ei luand startul si in 2009.

Nu puteam sa ma fac  ca nu observ ca pe strada care urca din centru orasului catre primarie flutura la mare inaltime patru steaguri, asezate in urmatoarea ordine : al Uniunii Europene, al Tinutului Secuiesc, al Romaniei si al NATO.

Vis a vis de acestea se afla monumentul Ostaslui Roman, pe al carui soclul sunt scrise cuvintele: “Glorie eterna ostasilor romani care s-au jertfit pentru libertatea patriei”. Cu steagurile in maini, fac cativa pasi  prin fata monumentului, dand, asa cum m-am priceput eu mai bine, un onor soldatului roman.

Iata-ma la  start. Printre concurenti se afla si primarul orasului, care prezinta un  aer  optimist, incurajand si dand mana cu toata lumea.  Aflam de la el ca va alerga un schimb in proba de stafeta, din echipa lui facand parte si sotia sa. Frumos gestul de a alerga alaturi de noi!

Printre cunoscuti iata-l pe Attila Csomortani , pe care l-am provocat sa trecem impreuna linia de sosire, cu drapelele ridicate. Stiam ca e imposibil pentru ca drapelele si oboseala acumulata cu o saptamana in urma, ma vor tine  in loc, conditiile fiind inegale, asa ca voi alerga si de data asta de unul singur.

Valeriu Bobocescu este salvarea mea privind filmarea principalelor momente ale cursei.  Practic lui ii voi datora la final filmarile  de la start, de la jumatatea cursei si de la sosire. De asemenea imaginile de pe traseu, vor putea sta la dispozitia mass mediei locale, in eventualitatea in care cineva a ratat evenimentul.

Si plecam! Vizibil emotionat inainte de start, reusesc sa ma stabilizez repede, gasindu-mi ritmul care imi place mie,  fluturand drapelele deasupra capului. Isi fac aparitia primele claxoane, flash-uri de lumini si incurajari, asa ca nici nu stiu cand am ajuns in intersectia cu drumul European,  intrand apoi pe acesta. Ca si anul trecut politistii asigura ordinea in intersectii iar organizatorii penduleaza cand in fata, cand in spate, urmarind in primul rand starea de sanatate a concurentilor.

Borseta de la brau ma incomodeaza., dispozitivul de prindere cedand  din km in  km, fiind nevoit de nenumarate ori sa opresc si sa o ajustez, uff, toate acestea mi se intampla parca numai mie!  Din cand in cand imi scot aparatul de fotografiat, incercand sa surprind cate ceva deosebit. Ca si la Cheia,  ii rog pe vecinii de cursa sa tina aparatul indreptat catre mine.

Asteptand sa-i vina randul in cursa, primarul tot alearga cu masina de la un punct de hidratare la altul,  fiind cel mai interesat de cursa, vrand ca totul sa se desfasoare ca la carte. La propunerea noastra a infiintat un nou punct de hidratare,  inainte cu 3 km de final.  O masina cu numar de Franta, opreste la cativa zeci de metri in fata mea, soferul coboara si face repede cateva fotografii, probabil surprins de aparitia concurentului cu drapele.

La punctele de alimentare cu apa si in locurile in care se fac schimburile de  stafeta oamenii ma incurajeaza.  Ii simt insa pe unii, sceptici,  intrebandu-se la care kilometru voi abandona.  Ii aud chiar sosotind, n-are cum sa reziste 46 de km!  O sa resist, imi spuneam in gand, sunt  antrenat sa parcurg distanta asta, atat fizic cat si mental! Pe sosea in fata mea scrie mare: kilometrul 25, atat mai am pana la final, fac repede calculul, asta inseamna ca sunt la km 21,  privesc la ceas, aproximativ o ora si 45 de minute. Nu-i rau, mai ales ca am oprit de multe ori pentru a-mi ajusta echipamentul si pentru a filma!

Nici n-am timp sa observ cum gelul din tubul desfacut mi se scurge peste genunchi, facandu-ma lipicios. Iata, in fata se zareste punctul in care vom intoarce, este forfota mare, organizatorii si schimburile de la stafeta fiind permanent in priza.

Cerul s-a degajat de nori,  soarele devenind de acum principalul nostru dusman. Ne inscriem pe drumul judetean, urcand greoi panta. Pentru ca masinile nu mai sunt in numar asa de mare, alergam pe mijlocul soselei. Ajung din urma cativa tineri, la care au  aparut primele crampe musculare. Din cand in cand mai intalnesc cate un trecator, cu care ma salut. In marea lor majoritate sunt oameni simpli, ingandurati, afectati si ei de criza economica care a cazut ca un traznet  peste Romania, unii n-au nici un chef sa fie atenti la cursa noastra.  Totusi, din cand in cand, parca s-au vorbit, ma tot intreaba cat le duc, drapelele,  46.km le raspund, lasandu-i pe oameni tintuiti  in mijlocul drumului. Imi place sa intru in vorba cu ei,  iar cel mai simplu si mai direct  mod de comunicare este sa le dau  buna ziua. Cel mai frumos moment din cursa a fost intalnirea cu doua batrane care mi-au urat in cel mai original  mod, drum bun, sa traiti si mergeti bine! Nu pot sa nu observ ca la fiecare institutie de stat sunt arborate drapelele Romaniei si UE. Ma ajung din urma doi concurenti, primul este un domn in varsta de 74 de ani, este dintr-o echipa de stafeta, mai tarziu am aflat ca este tatal fostului meu coleg, Emil Hecico, iar al doilea este Cornel Varvescu din Deva, care a ajuns la aceasta cursa in ultima clipa.

La cativa metri,  in fata, doi copii stau cu paharele  sub  o umbreluta. Un gest frumos  sa oferi apa concurentilor, felicitari celor care i-au invatat, asa ceva vezi doar prin occident, acolo copiii ofera pe intreaga cursa energizante concurentilor.

La urmatorul schimb de stafeta iata-l si pe primar in intampinare, si-a incheiat probabil cursa,  alearga cativa metri alaturi de mine, oferindu-mi din mers o sticla de apa.

Izvorul cu apa minerala rece si proaspata din Sancraieni, reuseste sa ne stabilizeze, chiar nu stiu ce ne-am fi facut fara el!

Doar doi km pana la pod! O masina a Politiei ruleaza cativa metri in acelasi ritm cu mine, politistul fiind foarte curios de unde sunt. Inainte de pod il vad pe acesta cum coboara din masina,  pregatindu-si aparatul de fotografiat,  rugandu-ma  sa flutur drapelele, apoi  rostindu-mi ca sunt cel mai tare din aceasta cursa! Imbarbatat de aceste cuvinte traversez podul cu ochii atintiti in directia punctului de hidratare. As vrea ceva rece! Apa din sticle de pe masa aproape ca frige, poate am noroc sa gasesc altceva. Si chiar am, pentru ca pe masa se afla o sticla de sirop, iar sticla e rece, parca e scoasa acum  de la frigider. Am baut un pahar sau doua!   Traversez intersectia si incep a alerga pe partea dreapta a  drumul European.

Mai sunt inca 6 km! Il las in urma pe tanarul care merge resemnat la pas, indreptandu-ma spre benzinarie. In fata acesteia ar fi trebuit sa fie capat de linie, daca as fi fost intr-o cursa de maraton. Inca 4 km! Abia mai sesizez claxoanele si  flash-urile masinilor din fata!

Un biciclist micsoreaza viteza si intra in vorba cu mine. Ma felicita pentru efort si pentru ideea cu drapele, recomandandu-mi ca la anul ce vine,  sa imi confectionez niste drapele mai mici, ca sa pot duce fara prea mult efort si steagul secuilor, explicandu-mi cum arata, alb, inscriptionat cu un soare. E interesanta discutia cu el, iar timpul trece mai repede. Noi vrem sa fim ca Tara Maramuresului, ca Tara Barsei sau ca Tara Vrancei, vrem doar sa ne pastram obiceiurile,  nu vrem sa facem politica, politica o fac altii. Imi amintesc atunci cum cu o seara in urma stand la o bere cu un alergator  maghiar din oras, acesta imbratisa si el, ceea ce inscriptionasem pe tricoul meu:  “Románok és a magyarok, csak együtt!”, “Romanii si ungurii doar impreuna”, doar ca unii incearca sa traga sforile  in alta parte.  Imi continuu alergarea insotit de biciclist,  povestindu-i despre cursele mele cu drapele, apreciind ca dintre toate, aceasta are o semnificatie mai aparte, ca adresez un indemn la convietuire pasnica intre romani si unguri, rugandu-l sa citeasca cuvintele inscriptionate pe tricou: “Románok és a magyarok, csak együtt!”, “Romanii si ungurii doar impreuna”. Biciclistul se departeaza cativa metri in fata mea, intorcand capul pentru a citi, apoi dispare pedaland pe sosea, eu ramanand ca  sa infrunt arsita soarelui, cautand cu privirea un inca un semn pe sosea, care sa imi arate ca a mai trecut un km.

Iau o noua sticla de apa de la punctul de hidratare suplimentar, dau pe gat cateva inghitituri, cu restul de apa stropindu-ma peste tot. Sunt ca un burete, tricoul si sapca imi sunt ude, racorindu-ma.  Mi-e din ce in ce mai greu, pentru ca simt cum apa baltacaie in burta.  Asa cum mi-a promis,  Bobocescu ma asteapta inainte cu 500 metri de linia de sosire. Ii dau aparatul de fotografiat fixat pe pozitia Filmare. In stanga soselei iata si primul meu sustinator din oras: e Attila Csomortani, care ma incurajeaza:  Hai Ilie! Stie cat sunt epuizat si cat de mult conteaza o imbarbatare pe ultimii metri!

Imi inalt drapelele deasupra capului indreptandu-ma catre linia de sosire, aplaudat de cei cativa spectatori de pe trotuar. In fata camerei de filmat rostesc acele cuvinte, ca si cum le-as rosti in fata locuitorilor din Miercurea ciuc. Inca o cursa grea s-a, incheiat, mesajul meu de prietenie fiind afisat si rostit chiar in inima orasului Miercurea Ciuc. Obosit am totusi puterea sa-mi fixez  drapelele pe umeri si sa mai dau inca un km cu ele prin oras.

Romania, Miercurea Ciuc, am reusit!

PS:

La doua ore dupa cursa,  primarul  municipiului  Miercurea Ciuc – Raduly Robert Kalman – s-a tinut de cuvant. Putini romani au curaj sa alerge o cursa de 46 de km, iar cei care o fac  merita toate onorurile si trebuie sa primeasca  o medalie,  ca la marile curse internationale de maraton. I-am transmis asta primarului in anul 2009. Anul acesta toti concurentii au primit medalia mult asteptata si au fost invitati pe scena, unde au fost aplaudati de harghiteni, ca niste adevarati campioni. A castigat Vlad Victor si… noi toti!

Felicitari judetul Harghita! Felicitari Romania!