Ilie Rosu

” Daca vrei poti, nimic nu e imposibil si niciodata nu-i prea tarziu sa poti si tu! Daca ai avut vreodata un vis la care ai renuntat,  nu-l abandona, el chiar poate deveni realitate,   trebuie doar sa vrei si tu! Incepe de maine!”

Este data de 19.04.2010.

Nici nu s-au stins bine ecourile maratonului de la Roma si iata-ma prezent la maratonul Boston 2010,  visul meu fiind  astazi pe cale sa devina in sfarsit  realitate.

Neadaptarea la noul fus orar, a facut ca  aproape in fiecare noapte, pe la ora 3, sa fiu in picioare.  Emotiile de dinaintea cursei au aparut cam pe la aceeasi ora si astazi. Mi-am pregatit echipamentul devreme, in noapte, numai asa reusind ca la  ora 6 dimineata sa fiu in parcul central al orasului Boston, de unde cei 25000 de concurenti,  urmam sa fim transportati cu autobuzele in localitatea Hopkinton,  aflata la 42 de km de Boston, locul nostru de start.

Autobuzele ne-au preluat in mai multe serii, incepand cu cei  care vor alerga in  seria 1.  Am avut un timp bun la Berlin, 3:27, asa ca am fost inclus in primul start. Am mers destul cu autobuzele, la intoarcere chiar va trebui sa parcurg aceasta distanta in alergare.

La  ora 7 intru in zona special amenajata pentru concurenti,  fiind foarte rece, aproape ca mi-au inghetat mainile, trec sa inspectez terenul, in special zona corturilor, unde se poate bea un ceai fierbinte. Iata ca a venit momentul in care imi iau inima in dinti si imi scot drapelele. Fac cateva poze, una  in compania unui concurent din Mexic, alta cu un concurent din Columbia. Dupa ce autobuzele aduc si ultimii concurenti din seria 2 de start, incepem predarea echipamentului. Coada e din ce in ce mai mare la toalete, fiind un moment cheie, inainte de start. La ora  9, imi folosesc pentru ultima oara aparatul de fotografiat, ma despart de el si de echipament, depunandu-le la autobuz.

Desi soarele straluceste pe cer,  imi este in continuare foarte frig. Pana la locul de start, mai am de parcurs aproape un km, sunt optimist, sigur o sa ma incalzesc pana acolo.  Simt privirile spectatorilor si ale concurentilor care imi scaneaza echipamentul si steagurile. Iata si zona imprejmuita, in care accesul concurentilor este permis functie de numarul de concurs si de timpul de calificare, numarul meu de concurs, 10901, plasandu-ma in prima jumatate a concurentilor si in startul de la ora 10. In fata este elita, care este urmata de   concurentii care au venit la acest concurs pentru a-si indeplini un vis, acela de a alerga cel mai vechi maraton din lume, astazi alergandu-se editia cu numarul 114.

Ar fi trebuit ca la acest concurs sa am ca obiectiv o cursa mai tare si  sa incerc a cobora sub 3:27. Dar obiectivul meu l-am schimbat, este unul pentru imaginea Romaniei. Vreau sa port drapelul Romaniei pe intreaga distanta de 42,195 km, sa respect tara gazda, purtandu-i si drapelul ei. Cursa de la Roma mi-a intarit increderea ca sunt  in stare sa transmit americanilor un mesaj de prietenie din partea Romaniei.

Astazi este o zi deosebita pentru americanii din Boston, o sarbatoare in care sunt liberi,  e   ca o zi nationala, “Patriots’ day”, ceva asemanator cu ziua drapelului national la romani, dar mult mai profund.
Cand mi-am confectionat drapelul american la fabrica de steaguri, am observat ca este cu 15 cm mai lung. Am vrut sa tai din el, pentru ca cele doua drapele sa aibe aceeasi lungime. Oamenii de acolo, specialisti in confectionarea drapelelor,  mi-au cerut sa nu fac asta, pentru ca intre dimensiunea steagului si stema, exista niste proportii, modificarile nefiind indicate. Am facut asa, constatand insa  ca drapelul american era un pic mai greu. A trebuit ca in cursa sa il port tot timpul in aceeasi mana, in cea  dreapta, pe aceasta fiind mai sigur.

Ca si la Roma, pe sub tricou mi-am prins cordeluta cu cele 7 geluri, dar dupa cum  arata vremea, nu cred ca le voi folosi pe toate. Tricoul e cam fix, n-am avut ce face,  a trebuit sa folosesc unul de antrenament, ieftin dar de buna calitate, testat anul trecut, pe care l-am inscriptionat cum m-am priceput mai bine, preluand si mesajul de la Roma, “Impreuna”.

Eram mandru de mine! Vantul sulfa din fata, drapelele fluturau impreuna, americanii erau cu un ochi la ele, iar cu celalalt imi citeau mesajele de pe tricou. In fata “Romania, USA, Together, Impreuna” iar pe partea din spate la fel,  avand in plus ceea ce iubesc eu cel mai mult, numele fetelor mele si mesajul celor care cred in mine: Urban, Eco-Alpin si Ro Club Maraton. Pe ambele fete ale tricoului mi-am inscriptionat un mesaj: “Yes, I can!”, a fost ideea lui Marian Chiriac, maratonistul ziarist care a alergat anul trecut maratonul Everest, mesaj in care, am observat, asta din pacate,  romanii cred din ce in ce mai putin. Mi-am propus ca dupa cursa sa merg cu mesajul meu in fata la Casa Alba, sa imi demonstrez mie ca imposibilul poate deveni posibil, si  sa fac o fotografie. Chiar daca la noi  acasa  sunt si romani,  care au o atitudine distructiva,  care vad altfel  Romania,  actionand constient sau inconstient impotriva spiritului ei, va trebui sa alerg si pentru ei, voi face astazi o cursa pentru toti romanii.

Sunt doar  un fost ofiter al armatei romane, ca mine sunt mii, cu un  statut simplu de tanar pensionar, care vrea sa demonstreze ca pensionarea nu inseamna sfarsitul lumii si care si-a pus pensia “nesimtita” la bataie,  pentru Romania, sub privirile neintelese ale fetelor sale.  Am alergat 3 maratoane anul acesta, la nici unul insa nu mi-a fost rusine sa tin in mana drapelul Romaniei. Vreau mai mult de la mine, de aceea voi incerca ca la maratonul din Luxemburg sa port drapelul tricolor alaturi de steagul  Uniunii Europene, vreau sa intru in inima Uniunii Europene, sa arat europenilor cine suntem cu adevarat. Apoi  il voi duce in Grecia si il voi ridica pana sus, pe muntele Olimp, dupa care  il voi aduce jos, impreuna cu cel al tarii gazda.

In partea a doua a anului voi alerga tot cu doua drapele, incercand sa gasesc acele mesaje care sa-i scoata din amorteala pe romani. Mesajul meu este unul foarte simplu, care se adreseaza, atat romanilor de rand, cat si politicienilor, daca eu alerg 42 de km cu drapelul Romaniei intr-o mana si cu alt drapel in cealalta mana,  facand un lucru aproape imposibil, dumneavoastra dragi romani si dragi politicieni, ar trebui sa faceti de maine mult mai mult decat mine pentru Romania.

As mai vrea o cursa la supermaratonul de la Miercurea Ciuc, 46 km, cu doua drapele, cu cel al Romaniei si cu cel al Uniunii Europene sau cu cel al judetului Harghita, sau o alta combinatie agreata de romanii si ungurii din zona, lansand un indemn in zona pentru unitate si intelegere.

M-am hotarat, la maratonul Bucuresti 2010 voi alerga intreaga cursa, purtand in maini  drapelul Romaniei si  steagul Uniunii Europene.  Initial imi doream sa port  un steag prin care sa  transmit un mesaj militarilor armatei romane,   si altul pe care sa asez la un loc,  impreuna, emblemele cluburilor de fotbal din divizia A si mass media romaneasca, incercand sa transmit un mesaj de lupta impotriva violentei pe stadioane, care ia amploare. Mesajul meu catre armata romana il voi transmite intr-o alta cursa.

Incerc doar sa nu mai pedalez in gol, sa transform placerea mea de a alerga un maraton, intr-un mesaj,  sa demonstrez ca prin sport se pot transmite cele mai frumoase mesaje, pe care oamenii le asteapta.

Apoi…, sper insa sa ma tina picioarele, as vrea sa merg anul acesta la maratonul de la New York, sa alerg cu drapelul Romaniei si cu un drapel al ONU, sa transmit lumii intregi un mesaj de pace si de prietenie din partea Romaniei si sa lansez un mesaj de ajutorare a copiilor care mor astazi de boli si de foame  in lume. La acest maraton  inscrierile s-au incheiat, mai am insa o sansa mica, pe programul de caritate, poate ca americanii ma vor intelege si ma vor accepta, incluzand cursa mea in acest program.

Doua avioane de lupta americane trec pe deasupra miilor de participanti, dandu-le onorul. Un gest foarte frumos din partea armatei americane, este respectul  acordat tuturor concurentilor, miilor de oameni obisnuiti, veniti din intreaga lume, care alearga astazi aici pentru visul lor. Toata lumea cunoaste, a devenit simbolic sa te numesti maratonist, numai daca alergi unul din cele 5 mari maratoane ale lumii: Boston, New York, Chicago, Berlin sau Londra.
O doamna in varsta imi face semn sa ma apropii de linia care desparte concurentii de spectatori, imi face o fotografie, notandu-si apoi pe o bucata de hartie numele meu si Romania.

Pentru a nu fi incomodat in manuirea drapelelor, am renuntat la ceas, pot insa citi usor  ora, privind  spre ceasurile  concurentilor de langa mine.  S-a facut de ora 10. In fata se produce mult zgomot, semn ca maratonul Boston 2010 a inceput. Incet, incet, in mai bine de 7 minute,  inaintez, apropiindu-ma de linia de start, imi inalt drapelele cu emotie, le flutur, chiar ca vreau ca ele sa fie vazute de intreaga lume, doar de aceea am venit astazi aici.

Dumnezeu a vrut ca eu sa descoper frumusetea curselor de maraton cu doua drapele, impactul dintre spectator si concurentul care le poarta, fiind unul deosebit, pe care doar eu il stiu. Imi place mult, sunt o Romanie in miscare, vie, intrata in competitie cu marile natiuni ale lumii, important fiind sa vrei, sa crezi si sa poti,  am deja o  emblema,  fiind  astazi singurul concurent din lume cu doua drapele. Parca  sunt cu un pas inaintea Romaniei,  de aceea incerc sa o fac sa alerge si pe ea in acelasi ritm cu mine.

Nu intamplator parintele Simion din Boston, mi-a citit o rugaciune cu o zi inainte,  spunandu-mi ca voi avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, ca maine voi fi ca un soldat inaintea unei lupte, ca trebuie sa duc cele doua drapele catre linia de sosire si sa transmit  atat romanilor din Boston, cat si  americanilor, mesajul de prietenie din tara, acesta ajutandu-i  pe romani sa treaca mai usor peste dorul de tara. Am observat ca romanii din strainatate se strang des la biserica, se simt acolo ca pe o colina,  de acolo vad totul  si tot de acolo  se aude cel mai bine cum bate inima Romaniei.

Piuiturile instalatiei care monitorizeaza timpul concurentilor, se aud din ce in ce mai tare, este semnalul ca si pentru mine cursa a inceput. Camere de fimat, aparate de fotografiat, incurajari de pe margine, o masa compacta de oameni, toat formeaza un tablou unic, in care ies izbitor in evidenta cei 25 000 de concurnti. Toti vrem sa terminam aceasta cursa, numai asa o sa ne primim rasplata, medalia de campion in lupta cu noi insine.

Parcurg doar cateva zeci de metri, ramanand surprins cand aud primele incurajari de pe margine, “Go Romania!”. Drapelul Romaniei si numele Romaniei inscris pe tricou fac ca americanii sa fie foarte siguri pe ei atunci cand ma incurajeaza.

Tot mai multi sunt cei care privesc si striga inspre mine, spre Romania, iar asta ma imbarbateaza.  Sunt si unii mult in lateral, nu-mi vad tricoul, striga si ei  Romania, asta inseamna ca ori sunt romani, ori americani care cunosc bine Romania si drapelul nostru. Copiii observa drapelul american din departare, incep a striga cu glasurile lor tremurande si mandre,  “USA!”, iar  cand ajung in apropierea lor,  ii vad cum citesc pe tricoul meu: “Romania, USA Together, Impreuna”,  privesc apoi spre cel de al doilea steag din mana mea, admirandu-i culorile, completandu-si apoi partitura si strigand: “Romania, USA Together”, un cor de sunete inalte, pe care le aud stingandu-se usor in urma mea.

Multe concurente se apropie de mine, sunt americancele care au avut acelasi timp de calificare cu si mine, cam  la categoria 30-35 de ani, sprinteaza pentru a fi in fata mea,  citesc numele Romaniei inscriptionat pe tricou, il ating, apoi imi rostesc cuvinte care ma surprind:  “Esti un roman puternic, esti un barbat adevarat!”. Multumesc!”, puteam raspunde, atat si nimic mai mult, pentru ca aveam drapelele in maini.

Concurentii care cunosc cateva cuvinte in limba romana, se apropie de mine, facandu-ma atent sa comunic cu ei,   rostindu-le:  Ce faci, Iarta-ma, Unde mergi, Bine, bine!, Multumesc fromos! etc

Intru intr-o zona foarte aglomerata. In partea dreapta, iata-i,  mii si mii de elevi, insirati pe mai multe randuri. Se vede de la o posta ca sunt elevi de liceu. Mesajul meu de pe tricou se vede foarte bine, il citesc si pronunta in cor “Romania, USA, together!”. Pronuntau atat de tare incat urechile mi s-au infundat. A trebuit sa trec pe centrul soselei si sa asist la cel mai frumos moment din viata mea, care a durat destule minute, pentru ca apreciez ca alerg in aceasta atmosfera, mult peste 500 de metri! Unul din elevi iese din multime si alearga alaturi de mine pana aproape de iesirea din oras.  Mai tarziu in galeria foto a concurentului cu nr.10901, gasesc o fotografie cu acest moment. Nutresc speranta ca poate voi gasi postata pe INTERNET si o  filmare video cu aceste clipe.

Sunt fericit, mesajul copiilor din parcul IOR a ajuns acolo unde trebuie, la americanii din generatia lor. Nu-mi doresc decat ca privirile copiilor din Romania sa arate de maine, la fel ca privirile acestor copii.  In lupta ei nebuna dupa o audienta ridicata, dupa tiraj  si dupa profit,  prin mass-media romaneasca, sunt si exceptii, copiii sunt torturati  zilnic cu stiri care mai de care,   violuri, crime, droguri, violenta, incluse in categoria stirilor senzationale, apoi   pe primele pagini ale ziarelor de mare tiraj, vezi zilnic scene obscene, care ii dezorienteaza chiar si pe cei maturi. De disperare, parintii  au inceput sa  renunte la televizoare si la ziare, incercand sa-si protejeze  copiii, pazindu-i mai ceva decat de maidanezii de pe strada. In alergarile mele prin parcuri imi fac timp sa ii studiez pe copii, sunt atent la ei, acolo ei se exprima liberi , si observ cu mahnire,  ca in ochii lor ati reusit domnilor sa  instalati  FRICA.

Compatriotii mei din tara, “prietenii”,  sigur vor comenta negativ povestirile mele, lor le spun ca  pentru a trai aceste momente, a trebuit sa lupt ca sa ma calific, ca mi-am dramuit fiecare banut, ca am alergat cu o pereche de adidasi multi  kilometri, ca poate de multe ori simtam nevoia sa iau un energizant dupa antrenament, multumindu-ma doar cu apa. Multa lume m-a incurajat in ceea ce fac, oferindu-se chiar sa ma sustina financiar, dar criza a facut ca ele sa fie incluse pe o lista de asteptare,  in categoria promisiunilor. Pentru ca vreau, cred si pot, o sa continuu sa gasesc resursele necesare pentru a descoperi acele curse de maraton, in care imi va fi permis sa alerg cu doua drapele.

Eu nu am voie sa vorbesc urat despre Romania, educatia mea nu imi permite, incerc  doar sa transmit un mesaj optimist romanilor, indemnandu-i sa nu-si abandoneze visul, fiecare avem sau am avut unul, de orice natura ar fi  el, luptati pentru el.

Nu am parcurs nici jumatate din distanta si iata ca  incep sa resimt efortul denivelarilor din cursa, cred ca am plecat si de data aceasta  prea tare. Inca putin si va incepe marea urcare, care va tine cam  5 km, pana sus, la km 35, apoi va fi bine pentru ca va urma galopul de sanatate:  coborarea.

Este geru de crezut ca o cursa de 42 de km te poate face fericit! Si totusi ceea ce mi-au auzit astazi urechile in drumul catre Boston, m-a uns la suflet, drept pentru care as lua-o si maine de la inceput, punandu-mi la bataie pensia. Oamenii simpli au voie sa isi iubeasca tara, sa fie patrioti si sa faca ceva pentru ea. Mie nu-mi este rusine sa rostesc cuvinte ca: dragoste de tara, sa spun ca iubesc Romania, pentru ca stiu ca Romania sunt parintii si copiii mei, sunt mormintele bunicilor mei si ale romanilor care s-au jertfit pentru ca noi sa vorbim astazi liberi limba romana, sunt toti prietenii mei, si cei buni si cei rai, este orasul Adjud, in care m-am nascut, este satul Adjudu Vechi in care am copilarit.  Din situatia dramatica in care suntem, doar schimbarile in mentalitatea noastra si munca,  ne mai pot salva, trebuie sa facem ceva IMPREUNA.

Eu nu am putere ca sa schimb soarta nimanui, am fost un simplu ofiter al armatei romane, care a fost educat sa isi iubeasca tara, care a descoperit la “batranete” placerea de a alerga 42 de km cu drapelul Romaniei in mana, in afara tarii, luind in cealalta mana din respect pentru oameni, drapelul tarii gazda, transmitand un mesaj de prietenie din partea romanilor simpli pe care ii reprezint.

Dar pe cat sunt de fericit, pe atat sunt de mahnit. Astazi am  auzit pronuntandu-se in cursa de la Boston cuvantul Romania, de foarte multe mii de ori, parandu-mi  rau ca nu l-am auzit strigat si acasa mai des. Romanii au uitat sa pronunte cu voce  tare Romania!

Ma apropii de km 30. Acolo familia Loghin si o alta familie de romani din Boston ma asteapta. Tocmai imi luam o noua portie de apa, aveam pe umeri drapelele si tineam  in mana paharul de apa. Aud din departare “Hai Romania!”, energizantul in limba romana, de care tocmai aveam nevoie in urcarea ce va urma. Desi stiam ca pe la km 30 intr-o cursa de maraton se produc transformari dramatice in corp, aproape ca  devii desfigurat de atata efort, neavand  voie sa faci miscari in plus, incerc sa ii mangai pe cei doi copii, aplecarea mea punand in functiune muschii care au lenevit in aceasta cursa,  alegandu-ma  cu o durere, de care reusesc sa scap  abia dupa 5 km.

La km 35, incepe coborarea,  speram sa fie un galop de sanatate si sa scot la final un timp record cu drapelele, dar,  dupa nici cateva zeci de metri, iata ca apar primele crampe musculare. A trebuit sa ma opresc si sa incerc sa ma stabilizez, luind-o incet, incet, ca Penes Curcanul, la pas. Americanii imi strigau Go, Go! Imi este rusine ca merg la pas, incerc sa strang din dinti si sa inaintez. Carceii in sfarsit dispar dar durerea o simt, deja s-a instalat.  Incep din nou sa alerg, uite ca pot, nu voi mai forta, trebuie doar sa ajung la finis cu drapelele.

Aceeasi nebunie printre spectatori, sunt singur pe centrul soselei, urcand si coborand drapelele pentru ca americanii mi-o cer. Distanta pe traseu este afisata in mile. Sunt atat de dezorientat incat nu mai reusesc sa transform milele in metri. Imi revin doar atunci cand vad afisata ultima distanta in kilometri:  km 40! Mai am vreo 14 minute mi-am zis. Inainte de finis, Gilles, francezul, colegul de camera de la hotel, blocat de vulcan la Boston, s-a tinut de cuvant si chiar  mi-a facut o fotografie. Multumesc!

Facem la dreapta, in sfarsit, iata ca  in departare se zareste linia de sosire. Imi inalt drapelele, chiar ca sunt norocos, vantul sufla din fata, umflandu-le si  afisandu-le in toata splendoarea lor. Nu mai privesc nici in stanga si nici in dreapta, pentru ca ma apropii de tribuna oficiala, privesc doar inainte. Cu toate ca este mult zgomot, reusesc sa distng ca la microfon se pronunta numele  ROMANIEI.

Am terminat! Timpul net: 4:01:30. Mult , dar am circumstante atenuante,  am avut in maini doua drapele, m-a dat peste cap fusul orar, am alergat cam 10 km cu mainile sus, iar o cursa nu seamana niciodata cu alta. In 50 de zile am facut deja 3 maratoane. Ma grabesc sa fac cat mai multe anul acesta, pentru ca de la anul pensia imi va fi “indexata”, statul roman si societatea romaneasca  au nevoie de acesti bani pentru a iesi din criza. Unde-i lege nu-i tocmeala.  Macar de s-ar folosi acesti bani pentru refacerea mormintelor soldatilor romani cazuti la datorie, ce  zac uitate de timp, undeva, departe de tara, presarati va rog cateva  flori pe ele,  ar fi bine!

Dumnezeu a vrut ca eu sa ajung la startul acestei curse, sa plec din tara inainte ca vulcanul sa erupa si sa o termin, sute de europeni au avut ghinion, ratand cursa din cauza vulcanului. Romanii din America au inteles cel mai bine mesajul pe care am vrut sa il transmit aici, m-au gasit pe INTERNET,  m-au incurajat, oferindu-se chiar  sa ma cazeze si dandu-mi sfaturi. A fost intr-un fel si cursa lor. Le-am simtit emotiile imediat dupa curse si la cateva zile. Va multumesc dragi romani!

Ma hidratez, consumand insetat din lichidele oferite de organizatori, imi pun folia protectoare impotriva vantului, ca sa nu racesc, apoi imi primesc medalia. Imi ridic sacul de la autobuz, de la un tanar din Republica Moldova, nascut la Chisinau, care ma felicita pentru cursa, in dulcele grai moldovenesc.

O spun cu mana pe inima, a fost  cel mai frumos maraton din viata mea! Respectul pe care l-am cautat intreaga  viata, l-am primit  aici, la maratonul de la Boston! Tricolorul Romaniei si drapelul SUA au fluturat  impreuna, atmosfera  fiind ceva de nedescris, mai ceva decat in centrul Romei, americanii vrajindu-ma prin atitudinea lor. Zeci de mii de americani, din toate generatiile, m-au incurajat sa pot duce catre linia de sosire mesajul meu, strigand “Romania -USA, together”, care si acum imi rasuna in urechi.  Am marcat inca  o misiune indeplinita,  pe care o parte din prietenii mei, au considerat-o imposibila. Inaintam si lasam in urma mea un  cor, cu numele tarii mele,  Romania, simtindu-ma tare mandru de asta. Militarii armatei americane luau pozitia de drepti si salutau, privind atenti catre cele doua drapele. Cand eram elev in liceul militar visam sa ajung general. Chiar daca visul meu nu s-a implinit cat am fost activ,  astazi m-am simtit pentru prima oara in viata mea ca un general. Sunt sigur ca Romania are de astazi cateva zeci de mii de prieteni in plus, din care imbucurator este faptul, ca multe mii sunt copii.

Astazi, in aceasta cursa, imi amintesc de un OM, care cred ca s-ar fi bucurat cel mai mult de  cursa mea,  un OM pe care l-am pretuit foarte mult, generalul de radiolocatie Marinel NICOLAE,  care din pacate a plecat prematur dintre noi. Eram intr-un moment de mare dificultate, undeva in jurul anului 2004,  intre a fi sau a nu fi, m-a chemat si m-a incurajat, rostindu-mi  cele mai frumoase cuvinte pe care le putea rosti un general al armatei romane.  Domnule general, acolo in cer unde sunteti dumneavoastra,  v-am demonstrat astazi ca nu v-ati inselat! Sa va odihniti in pace!

Sentimentele mele de inalta apreciere pentru romanii care au facut ca Romania sa aiba o asemenea imagine frumoasa  in SUA, cred ca nicaieri in lume imaginea tarii noastre nu este mai buna ca aici. In fata dumneavoastra, oriunde v-ati afla, in tara, in SUA sau pretutindeni, in slujba  Romaniei, imi scot palaria si ma-nclin! Felicitari doamnelor si domnilor!

Astazi m-am simtit mandru ca sunt roman!

Hai Romania!

Aventura mea la Boston nu se putea incheia decat afisand mesajul meu “Yes I can!” si fluturand drapelul Romaniei in fata la Casa Alba, apoi transmitand salutul maratonistilor din Romania doamnei Simona-Mirela Miculescu, ambasadorul Romaniei  la ONU, in fata drapelului Romaniei arborat la  sediul ONU si la Statuia Libertatii.

PS

Astazi este 2 mai, Ziua Tineretului. Mi-am luat drapelele, pe cel al Romaniei si pe cel al Uniunii Europene,  si am mers la crosul din parcul IOR.  Am vrut sa fac primul meu cros cu drapele, la mine acasa, in Romania. A fost o nebunie, noi,  veteranii,  ne-am infiltrat printre copii. Desi  au privit la inceput, cu o  oarecare retinere catre drapele, aceasta le-a disparut, pentru ca le-am dat curaj ca sa se  apropie.  I-am intrebat daca au mai tinut vreodata un drapel in mana. Niciodata, a fost raspunsul lor. Le-am pus drapelul Romaniei in mana si i-am indemnat sa il fluture. Ei, cum e? Ca lumea, a fost raspunsul. Apoi am facut poze cu ei si am alergat impreuna in cursa. Nu trebuie decat sa urmariti drapelele, acolo unde se vor opri ele,  va fi capatul cursei. Apoi a urmat cursa,  eu in fata lor cu drapelele iar ei dupa mine, ne-am  dorit mult sa facem  asta, bravo copii!

Inainte de cursa un tanar s-a apropiat voluntar de mine. Mi-a spus ca el n-ar duce niciodata drapelul Romanie in mana. De ce, l-am intrebat eu. Pentru ca Romania n-a facut niciodata nimic pentru mine, a fost raspunsul lui. L-am intrebat, tu stii ce este Romania? A tacut. I-am spus doar atat,  Romania este mama ta, este casa ta, sunt bunicii si fratii tai, suntem noi, cei de aici,  din acest parc. A fost sincer si mi-a raspuns: Mie nu mi-a spus NICIODATA nimeni asta, nu am stiut.

Cateva minute mai tarziu, facand cateva poze la standul Armatei Romane, unde se desfasura o campanie de atragere a tinerilor catre institutiile militare, sub devizele “Si voi puteti fi ca ei” si  “ARMATA ROMANIEI -Forta-Profesionalism-Respect”, cineva s-a agatat de drapelul Romaniei, si tragea si tragea. Era un copil, care cred ca avea un an. L-am luat in brate, l-am asezat intre drapele, iar tatal lui ne-a facut o fotografie. In ce priveste armata copii, “Si voi puteti fi ca ei” si, as adauga eu, “Si ca mine”, pentru ca si eu sunt ofiter (in rezerva)  al Armatei Romane.

Marcat de ceea ce mi-a zis tanarul in parc, dupa alte doua ore, alergam cu drapelele mele spre alt cros:  Crosul Inimii, din parcul Tineretului. Organizatorii au fost luati un pic prin surprindere, doua drapele care au atras  imediat atentia, mai era putin si eram intrebat ce caut cu drapelele la acest cros, iar atunci cand la una dintre camerele de filmat am inceput sa explic mesajul meu, Romania, drapele, copii, si-au luat camera si-au plecat.  Si  totusi… (video tvr 1). Copiii au fost   fascinati, insa nici o schimbare fata de parcul IOR, ca si acolo,   ei au pus astazi  pentru prima oara mana pe un drapel.  Am reusit sa inteleg astazi ca inima lor functioneaza foarte bine si ca ea va bate pentru totdeauna pentru Romania, numai ca trebuie sa avem grija, e ca in viata de zi cu zi. Am crezut ca-i onorez pe organizatori prin prezenta mea la acest cros cu drapelele Romaniei si Uniunii Europene, dar m-am inselat. Era locul perfect in care se puteau transmite doua mesaje: alearga pentru sanatatea ta si pentru Romania! Drapelul Romaniei chiar ia din audienta dumneavoastra domnilor! La acest cros cu drapele am obtinut locul 3, alergand  in cursa de veterani.  Copiii au fost curiosi si au ramas sa o urmareasca. La final m-au felicitat, pentru ca nu au mai vazut asa ceva. Nu au realizat  ca de fapt nu pe mine m-au felicitat,   au felicitat astazi Romania si drapelul national. Bravo copii, stam chiar mai bine decat credeam! Cand domnul doctor mi-a acordat diploma, i-am cerut un singur lucru,  sa adauge dupa  Crosul inimii , cuvintele “PENTRU ROMANIA!”, pe care  le-a scris pe diploma mea. Poate asa o sa-i spuneti de anul viitor! Va transmit sincer felicitarile mele si admiratia bucurestenilor pentru actiunea pe care ati organizat-o astazi domnule doctor Radu Negoescu, pentru ca nu exista actiune perfecta!

Si inca ceva, in cele cateva  ore petrecute astazi in parcuri, doar tanarul din povestea mea a pronuntat cuvantul Romania. Promit copiilor ca la crosul urmator ii voi lasa pe ei sa duca   drapelele si ca vom invata impreuna sa strigam in cor, fara retinere, cum fac americanii:  ROMANIA!