Ilie Rosu

Este data de 21.03.2010.

Romania! Am reusit! Indemnul meu ” Daca vrei poti, nimic nu e imposibil si niciodata nu-i prea tarziu sa poti si tu! Daca ai avut vreodata un vis la care ai renuntat,  nu-l abandona, el chiar poate deveni realitate,   trebuie doar sa vrei si tu! Incepe de maine!” a devenit realitate!

Iata povestea:

Impreuna cu Ilie Victor traversam hotarati aleile parcului, ametiti inca de cantecul mierlei,  care ne-a concertat toata noaptea si care  apoi spre dimineata ne-a fost si ceas desteptator. Ieri a fost ziua mea de nastere, iar astazi este a lui, ne-am pregatit echipamentul pana tarziu in noapte, urandu-ne “La multi ani!”  si mult succes in cursa, simolic, la cumpana dintre 20 martie si 21 martie, intre orele 11,59 si 00.01.

Port cu mine drapelele Romaniei si Italiei, cu care vreau sa alerg  intreaga cursa de 42 de kilometri,  din dragoste pentru Romania si din respect pentru Italia, dupa cum am declarat si la un cotidian.  Vom alerga umar la umar alaturi de amicii italieni din clubul “Pod.  Maratona di Roma”.  I-a incantat ideea cu drapelele, oferindu-se chiar  sa-si duca ei in cursa propriul drapel national. Nu, am zis, cele doua drapele le va duce un roman,  voi veti fi langa el, numai daca i se va intampla ceva le veti prelua si le veti flutura spre linia de sosire.

As vrea ca ziua de astazi sa fie o zi a concilierii istorice intre italieni si romani, un nou inceput de convietuire IMPREUNA. Romanii din Italia isi vor recapata respectul si demnitatea, iar celor care au gresit candva le vor fi iertate astazi greselile, printr-un simplu gest, un roman va purta  drapelul Italiei , pe intreaga distanta de 42 km, fluturandu-l  alaturi de cel al Romaniei, prin marile piete ale Romei antice.  Acesta am vrut sa fie mesajul meu si de aceea am tinut mortis ca cele doua drapele sa le poarte un singur om.

Cunosc mai bine ca oricine situatia romanilor din Italia, pentru ca fetele mele locuiesc, invata si muncesc aici.  Am ramas  singurul care mai cred in acest mesaj, iar pe  colegii mei ii vad din ce in ce mai rezervati, privind reusita mea. Si mai cred ca tentativa mea putea sa fie mai mediatizata, acolo unde trebuie si de cine trebuie, italienii au aflat de la mine cu o zi inainte,  le-am spus-o direct, romaneste, cum se zice,  facandu-mi singur loc cu coatele, folosindu-ma cu succes de cele cateva expresii in italiana pe care le cunosc. Dar doar atat.

Ne strecuram in statia de metrou, acolo unde mii de persoane curg valuri, valuri,  spre aceeasi directie, Colosseum, locul de unde se va da startul in cursa de maraton. In tren il intalnim pe un prieten italian din clubul cu care ne-am infratit, apoi cunoastem o persoana deosebita din Sicilia, care va alerga astazi maratonul 99. Nu pierd momentul si il asez pe Victor langa el, care alearga astazi maratonul cu numarul 97 si-i fotografiez.

Dam roata impunatoarei si istoricei cladiri Colosseum, intalnindu-l pe Liviu, nepotul meu, care ne-a fost ghid pe intreaga sedere a noastra la Roma. Predam bagajele la camioane si suntem gata. Cautam din privire punctual nostru de intalnire, Poarta lui Constantin, pe care o descoperim usor.

Imi aranjez echipamentul, steagurile, cordeluta cu geluri si imi asez pe frunte sapca care ma distinge de ceilalti concurenti, avand inscriptionat pe ea cu mandrie, numele fetelor mele, Alina si Andreea, numele firmei in care lucrez URBAN si numele clubului lui Vasile, Eco-Alpin. Apoi privesc inca o data catre inscriptiile de pe tricou, la Ro Club Maraton si la  sponsorul Italian, la cele doua drapele inscriptionate pe fata tricoului meu, al Romaniei, rosu, galben si albastru si al Italiei, rosu, alb si verde. Apoi privesc mai jos, spre mesajul nostru simplu “impreuna, together, insieme”. Sunt gata!

Facem prezenta, constatam ca nu lipseste nimeni din delegatia noastra, nu ne mai ramane decat sa asteptam cu nerabdare startul. O formatia compacta echipata in verde, grupuri  de doi cate doi, un roman, un italian, un roman, un italian, … suntem gata.  Fotografiile “impreuna” vor ramane in memoria noastra mult timp de acum incolo, iar colegii nostri mai tineri vor povesti peste ani aceste momente.

Am mare incredere in mine, mai ales ca il am si pe Victor langa mine care, mi-a promis ca va tine aproape in cursa,  si  pe patru dintre  italieni. Unul dintre ei,  subofiter in armata italiana, ma va sustine si el, cei cinci vor fi escorta mea in aceasta cursa, vor tine aproape si vor fi cu ochii pe drapele.

Pentru prima oara incep sa am emotii, oare voi reusi? Suntem om langa om, sigur aglomeratia ne va incetini pe primii kilometri. Va trebui sa fiu foarte atent sa nu incomodez concurentii, antrenamentele mele prin IOR le-am executat seara, pe alei aproape goale. Acolo in parc am simtit ca vantul imi va fi potrivnic in cursa si ca va trebui sa-mi fixez bine drapelele pe suporti. Aici le-am ancorat bine!

3,2, 1 si plecam! Urale, muzica, buna dispozitie, aplauze, camere de filmat, aparate de fotografiat, elicoptere, emotii, pe toate le traim din plin aici la Roma.  Gasesc cea mai buna pozitie, aceea cu drapelele ridicate deasupra capului, se disting bine, iar mesajul ajunge rapid acolo unde trebuie.

Televiziunea italiana care transmitea cursa, nu a ratat momentul si a transmis imagini cu drapelele fluturand deasupra multimii, luindu-le in plin, de cateva ori chiar. Abia mai tarziu am realizat, ca am trecut prin unele din cele mai frumoase clipe din viata mea. Ma descurc, am parcurs cativa kilometri, iar mainile inca nu ma dor. Reusim sa iesim din aglomeratie, acum inaintez mai usor si pot cobora drapelele.

Victor imi reproseaza ca am pornit prea tare. Asta nu-l opreste insa sa o ia in fata mea si sa ma astepte la primul punct de hidratare cu o sticla de apa. E ca un copilot, fuge inaintea mea, facandu-mi partie, iar eu strecurandu-ma dupa el,  mai usor printre concurenti,  luand cat mai economic curbele. “Maresalo” alearga in spatele meu, strigandu-mi din cand in cand, “Colonelo,  tutto bene?”, iar eu ii raspund inaltand si fluturand drapelele.  Continui sa ii simt prezenta pana pe la  km 15,  alergand o distanta mare alaturi de mine,  cu sticla de apa in mana, din care am baut cu multa pofta atunci cand setea m-a cuprins din nou.

Ma simt bine, sunt in forma si de aceea cred de cuviinta sa trec in fata baloanelor care indicau timpul de 3:30, departandu-ma binisor de ele. Langa mine a aparut Bobo, e din grupul nostru din Romania, imi atrage atentia ca am un ritm bun, dar sa am grija sa nu fortez prea mult, trebuie sa raman in picioare si sa duc mesajul Romaniei pana la capat, timpul chiar nu mai are nici o importanta.

Pe la km 21 raman doar cu Victor, o parte din italieni au ramas in urma, iar pe unii ii vad  in fata. Trec de kilometrul 25 si ca din senin simt o durere cumplita de stomac. Asa ceva nu mi s-a mai intamplat niciodata. Sunt speriat, trebuie sa rezolv aceasta situatie din mers. Renunt la geluri si  reduc viteza, in noul ritm durerea parca se mai amelioreaza. Mai tarziu am gasit si explicatia, ajuns in Roma, tarziu in noapte, am consumat inconstient  apa de la chiuveta, seara, dimineata si spre pranz, apa fiind nepotabila. Chiar ca mi-a trecut glontul pe la ureche!

Alerg acum pe malul raului, Vantul sufla puternic din lateral, facand ca drapelul dinspre rau sa fie tot mai greu. Schimb din cand in cand drapelele dintr-o mana in alta,  dar degeaba ma chinui, singurul castig este ca… a mai trecut inca un km.

Sute de concurenti, italieni, francezi, englezi, spanioli, romani, se apropie de mine si ma incurajeaza, Sei Bravi! Doi dintre acestia, francezi, ma bat pe umar si ma felicita. Ii aud apoi in  spate cum se intreaba care este semnificatia alergarii mele cu drapelele, fac  singuri legatura, repetand  cuvintele inscrise pe tricou, “impreuna,  insieme, together”, apoi privind cu admiratie spre drapelele mele.

Mainile imi sunt un pic amortite, inventez repede ceva, trecandu-mi de cateva ori steagurile de pe un umar pe altul, profitand ca ma aflu  intr-o zona nepopulata si nu ma vede nimeni!

Din departare, pe partea stanga a directiei de mers,  aud incurajari care-mi sunt direct adresate. Il vad bine, este  Sergiu, colegul nostru din Ro Club Maraton, raman surprins, oare ce-o cauta aici si de ce nu este in cursa?  Incurajarile lui sunt energizantul de care chiar aveam nevoie. Renuntasem la geluri din cauza durerilor,   asa ca Sergiu a fost omul potrivit la locul potrivit. Multumesc Sergiu!

Din ce in ce mai multa lume in intersectii, aplauda, zambeste, obligandu-ma sa alerg cu drapelele sus si sa le flutur. Forta Romania si Forta Italy, sunt cuvintele care imi rasuna mai des in ureche. Intrarea in piata la Vatican a fost una unica. Mii de oameni, pe de  o parte si de alta a strazii priveau linistiti la cursa, asteptand, ca-ntr-o arena, ceva deosebit. Iar acela am fost eu, cu drapelele Romaniei si Italiei ridicate si fluturand, reusind sa smulg mii de aplauze si cele mai frumoase cuvinte la adresa Romaniei rostite vreodata. Italienii au receptionat mesajul meu, ne-au acceptat prietenia, simt asta din privirile si din  incurajarile lor. Sunt mandru ca sunt roman si ma felicit  ca am avut curajul sa pornesc in aceasta aventura ducand cele doua drapele.  Sunt foarte fericit, alerg cu mai mult curaj si  cu din ce in ce mai multa placere. Ma aflu chiar aici, in inima crestinatatii, ma deplasez  triumfal, cu drapelul Romaniei ridicat si ii multumesc lui Dumnezeu pentru forta si increderea pe care mi-a dat-o,  ca sa ajung in aceasta piata.

Bucurati-va alaturi de mine romani, oricat de greu ne-ar fi economic, trebuie sa rezistam, sa pretuim pacea pe care o avem, ca ofiter in rezerva ma bucur ca astazi nu se mai trage cu pusca, ca astazi in aceasta piata zeci de mii de oameni de pe intregul glob alearga IMPREUNA intr-o singura cursa, in care nu exista invinsi, ci doar invingatori! Sunt atat de fericit ca astazi in loc de o pusca am in mainile mele cele doua drapele!

Au urmat alte si alte intersectii, sus drapelele, imi ziceam, cred ca am alergat in acest maraton mult peste 5 km cu mainile sus. Noroc cu antrenamentul din clasele 1-4, din scoala generala Adjudu Vechi, Vrancea, unde invatatorul nostru de atunci, domnu’ Panaite,  ne “antrena” frecvent, punandu-ne la colt cu mainile sus, un raspuns la nazbatiile facute.

Apar si primele pete de sange pe tricou, a fost cum am prevazut, organismul a reactionat violent la calitatea tricoului, concentratia sintetica a materialului fiind probabil cauza principala.  Acestea s-au accentuat pe final, urmele de sange ajungand pe maini si pe drapele. Ma simteam groaznic, dar singura solutie era  sa privesc in fata,  sa zambesc si sa continui, mai am doar 2 km.  Nu ma mai gandesc nici ca sunt pe o sosea din piatra cubica,  privesc doar inainte, iata-l se vede Colosseum-ul, inca putin si voi intra in linie dreapta. Imi pregatesc tinuta, ridic drapelele pe care le unesc, deasupra capului (Video). Nu mai aud nici muzica si nici incurajarile spectatorilor, 3, 2, 1 m si inchei o cursa in care am gustat din plin  bucuria de a fi roman si de privilegiul de a purta cele doua drapele. Visul meu se incheie aici, mi-am vazut in el fetele mele bucuroase si mandre,  iar pe mama mea din nou ingrijorata si cu lacrimi in ochi. Timpul: 3:47, dar  cu cele doua drapele.

Si inca ceva, in antrenamentele mele prin parcul IOR,  un domn tot incearca sa ma opreasca, ma priveste insistent si imi spune: “Esti campion mondial!”.  Nu l-am bagat niciodata in seama dar astazi mi-am amintit de el, chiar m-am simtit campion mondial in proba de maraton cu doua drapele, va multumesc mult domnule!

A urmat mult ravnita medalie, una foarte frumoasa, apoi binemeritata hidratare si refacere. Ne bucuram ca toti din grupul nostru, romani si italieni,  suntem bine, asta pentru ca mai tarziu, am aflat inmarmuriti, ca la final de cursa, inainte cu 2 km de finis, a cazut la datorie un maratonist din Belgia. Dumnezeu sa-l ierte!