Ilie Rosu

Este data de 04.10.2009.

A plouat in noaptea de dinaintea cursei. Strazile sunt inca umede si alunecoase si cu certitudine vor fi un obstacol serios pentru toti concurentii. Atmosfera apasatoare si frigul de afara  ne aduna in ultima clipa la start. Unii dintre concurenti, mai inspirati, si-au pus pe ei folii protectoare , vrand sa se apere de ploaie si de frig. Imi predau in ultima clipa echipamentul, acesta fiind urcat intr-un camion, urmand a-l ridica la sosire. La microfon sunt  anuntate tarile participante, printre ele pronuntandu-se si numele Romaniei. Ca si la maratonul de la Madrid, impreuna cu Andrei, reprezentam Romania  la aceasta competitie. Nu-l zaresc la start si asta ma nelinisteste.  Obiectivul meu este  sa repet cursa buna de la Berlin si sa cobor din nou  sub 3:30. Inainte cu 500 m de linia de sosire, ma voi intalni cu prietenul meu Costica, care o  sa-mi inmaneze drapelul, cu care voi incerca sa trec linia de sosire.

Am gasit si solutia confectionarii lui. Dintr-o undita, pe care mi-a daruit-o un prieten de la tara,  mi-am confectionat suportul pentru drapel, rezolvandu-mi o problema cu care m-am confruntat  si la Berlin. Si plecam.  M-am plasat undeva in fata, asa ca in aproximativ un minut trec prin poarta Arcului de Triumf.  Nu  parcurg  decat cativa metri de la start si aud pe cineva strigandu-ma pe nume. Este Andrei, foarte bucuros ca in sfarsit ne intalnim si pentru ca numele Romaniei a fost pronuntat la start datorita prezentei noastre aici. De asemenea este incantat  pentru ca sotia lui, Dana, alearga astazi in prima ei cursa de  semimaraton, start pe care il va lua peste doua ore. Il critic pentru ca peste tricou poarta o bluza groasa, pe care si-a pus-o, ca sa se apere in caz de ploua.  Traversand parcul Cinquantenaire, suntem deranjati doar de pavajul din piatra cubica. La orizont, dinspre centru, printr-un pasaj, o sosea traverseaza discret pe sub parc.  Patrundem mai adanc in interiorul parcului, aleile din piatra cubica dispar, locul lor fiind luat de alei presarate cu nisip fin si de mult spatiu verde.  La iesirea din parc este Piata Schuman.

Traversam prin fata cladirilor impunatoare ale  institutiilor  Uniunii Europene si ale sediilor  institutiilor de stat belgiene. Furat de peisaj, il pierd  pe prietenul meu in multime, ritmul meu parand a fi mai bun. Inca suntem in prima parte a cursei si deja am trecut prin trei pasaje,  acest aspect fiind un serios semnal de alarma,  traseul parand a nu fi prea  lin. Lasam in urma monumentul  dedicat aviatorilor si  o cladire veche, in care se afla sediul unei facultati.  Ne invartim cativa km printr-un parc, la iesirea din acesta intalnim instalatiile care inregistreaza concurentii la kilometrul 10.  Pe drumul de iesire din parc, pe banda a doua a soselei,  il intalnesc pentru ultma oara pe Andrei,  tinand aproape de balonul care indica timpul de 3 ore si jumatate. Ne incurajam reciproc, departandu-ne unul de altul,  pentru ca el intra iar eu ies din parc.  Am studiat cu o zi in urma harta traseului si se pare ca acum am intrat intr-o zona rezidentiala, linistita, cu multa verdeata, dar si cu multe urcari line si coborari.  Pe ici colo grupuri de curiosi au ocupat intersectiile, incurajand concurentii. Sunt si eu beneficiarul acestor incurajari, de multe ori indemnul “Hai Romania!” ajutandu-ma sa depasesc momentele de dificultate, mai ales pe acelea din timpul urcarilor. Suprafata de rulare este umeda, simt ca pantoful meu nu face o priza perfecta, asa ca o las mai moale pentru ca exista riscul de alunecare. Un parc urias, cu arbori seculari se deschide la orizont. Patrundem adanc in interiorul acestuia, peisajul fiind unul, decupat parca dintr-un  colt de rai. Pe aleile invecinate cateva persoane isi  fac antrenamentul de zi cu zi, tragand din cand in cand cu coada ochilor spre noi. Grupuri de copii incurajeaza pe toata lumea, stand cu mainile intinse si  atingandu-si cu satisfactie palmele de cele ale concurentilor.

Intru si eu in jocul lor, primind la schimb un indemn ce seamana mult cu Hai Romania! Am parcurs jumatate din acest parc pentru ca deja intoarcem. Pe marginea lacului doua echipe de copii alearga innebuniti dupa o minge de fotbal, La golul uneia dintre ele, marcatorii isi exprima o bucurie de nedescris, amintindu-mi ca asa faceam si eu in copilarie, pe terenul de fotbal din marginea satului Adjudu Vechi. Aceste detalii ma fac sa trec mai usor peste cursa.  Din cand in cand privesc spre indicatorul de la marginea soselei, care arata numarul de km parcursi, apoi ma uit la ceas, observand ca ma gasesc in interiorul timpului de 3:30. O panta, sa tot aiba cativa kilometri, se vede la orizont. Nu-mi ramane decat sa strang din dinti, sa urc batraneste, privind  in jos, fara a ridica privirea, fiindu-mi teama sa privesc spre culme.  Inca doua sute de metri si iata-ma in dreptul  kilometrului 30. Aparatura piuie,  semn ca trecerea  si timpul meu au fost inregistrate. De acum incolo fiecare metru parcurs conteaza. Apar din nou spectatorii in intersectii care sunt din ce in ce mai galagiosi. Din stanga, o multime de alergatori patrund pe traseul nostru. Sunt foarte multi si au numere galbene. Ne-am intersectat cu semimaratonistii care au luat startul cu doua ore mai tarziu in urma noastra. Organizatorii au gandit foarte bine startul celor doua probe, urmarind ca sosirea sa fie in acelasi timp. Strada s-a umplut acum, semimaratonistii par mai proaspeti si ne trag si pe noi dupa ei. Poarta, arcul de triumf, locul de unde s-a dat startul apare impunatoare in departare, creindu-mi senzatia ca ma aflu foarte aproape de ea. Si totusi pana la ea mai sunt vreo 3 km. Imi iau  ultimul gel.

Piatra cubica de dinainte si de dupa  poarta, ma incomodeaza, ma dor talpile  iar degetele de la picioare nu le mai simt. Anul acesta am pierdut doua unghii. Intreband in stanga si in dreapta daca e bine ce s-a intamplat, am aflat de la Victor, ca am intrat in randul maratonistilor. Inca doi kilometri si totul se va termina. Cladirile impunatoare ale UE imi par din ce in ce mai mari. Ceea ce  pe harta cu altitudinea, era marcat ca fiind coborare, in realitate inseamna inca un kilometru de urcare, pe care il simt acum din greu.Ultima parte a cursei, coborarea, este si cel mai placut moment de parcurs. Trebuie ca acum, inainte cu 500 de metri de sosire,  sa ma intalnesc cu prietenii mei Costica, Ionut si Maria, carora le-am pronosticat ca voi ajunge in zona cam in jurul timpului de 3:30. Iata, in sfarsit  vad steagul inaltat, pe partea stanga a  soselei, cu cele trei culori: rosu, galben si albastru, fluturand ca la o mare manifestatie. Romanii nostri ma incurajeaza, imi inmaneaza steagul, pe care il simt ca pe vremea in care eram comandantul garzii drapelului, iar inima imi batea cu putere, fiind cuprins de emotie si de responsabilitate. Culuarul catre linia de sosire este din ce in ce mai ingust iar piatra cubica, peste care pasim, reprezinta un real pericol.

Spectatorii, surprinsi de intrarea mea  cu tricolorul fluturand, se trezesc la viata, iesind din  monotonie. La inceput au crezut ca sunt unul de-al lor, culorile drapelelor noastre fiind foarte apropiate, putand fi usor confundate, atunci cand afara este soare.  Pe tricoul meu scrie mare Romania, asa ca spectatorii  fac repede asocierea intre mine si tara noastra si incep sa strige in cor: Romania. Nici nu stiu daca ceea ce eu am auzit a fost real sau nu, dar cateva sute de metri mi-au tot sunat in ureche fraze din care nu lipseau cuvantul Romania. Ultimii zeci de metri ii parcurg fluturand si tinand strans drapelul. Cel mai frumos maraton din viata mea s-a incheiat. Timpul 3:28:59. Un reporter de la o televiziune si o camera de filmat ma trag in dreapta liniei de sosire.  Cateva cuvinte in engleza, franceza si italiana si o fotografie cu drapelul Romaniei sunt tot ce pot sa le ofer. Grabit, imi iau medalia, pentru care am muncit  atat de mult! Predau “chip”-ul, beau din apa oferita de organizatori, apoi ies din zona in care sosesc concurentii si pornesc fluturandu-mi steagul, spre sala de sport, de unde imi ridic chipamentul.  Acoperiti cu o folie argintie , pasim agale, sorbind din cand in cand din sticlele cu apa.
Revin  in GRAND PLACE, ca sa  ma intalnesc cu prietenii mei. Cu steagul sus, devin un punct de reper pentru multi dintre romanii prezenti in piata, care observand tricolorul, nu-si stapanesc curiozitatea si emotia, apropiindu-se de mine,  strigand Hai Romania! Ii intalnesc pe prietenii mei care ma felicita, rostindu-mi cele mai frumoase cuvinte pe care le-am primit vreodata dupa o cursa. Din multime apare si Dana, cautandu-si sotul, pe Andrei, care inca nu a terminat cursa. Romanca noastra, la primul ei semimaraton, fosta spectatoare la maratonul de la Madrid, a incheiat cursa in 1:53. Felicitari Dana! Cu tricolorul fluturand am pornit spre institutiile europene.  Admiram spectacolul pe care il dau concurentii pe ultimii kilometri din cursa. Trei masini de salvare sosesc in acelasi timp pentru a acorda ajutor unui concurent epuizat, cazut la pamant. Incerc sa ma apropii dar accesul nu-mi este permis. Se reia circulatia, concurentilor permitandu-li-se sa continue cursa, alergand doar pe trotuar. Fotografiile din fata Consiliului, Comisiei Europene, Parlamentului Europei incununeaza finalul unei curse memorabile. Multumesc celor care au facut posibila prezenta mea la Bruxelles si nu numai! Multumesc Costica, Noru, Cici!