Ilie Rosu

Este data de 30.01.2009.
Nu puteam sa raman pasiv la avertizarea meteo transmisa pentru acest final de saptamana. Daca prognoza se va adeveri pentru zilele urmatoare, imi va fi foarte greu sa ma antrenez. Totusi, indiferent de starea vremii, de va ploua, de va ninge, nu voi avea stare si voi continua sa ies. De fapt am cam intrat in linie dreapta. Mai sunt aproape 2 luni pana la Paris iar in situatia in care  vremea va fi instabila si va ploua tot timpul, singura solutie va fi sa alerg chiar daca ploua.

Afara ploua marunt, s-au aprins luminile pe strazi, semn ca deja s-a intunecat. Este o nebunie numai sa te grandesti sa alergi pe vremea asta dar chiar sa iesi cu adevarat, inseamna sa ai motive intemeiate ca sa o faci.  Ma echipez de ploaie, imi pun un fas cu gluga si iata-ma in fata parcului. Ma uit la timp  si plec. Trotuarul aproape ca este acoperit de apa. Rar, disting cate o portiune mai inalta in astfalt, la care apa inca nu a ajuns. Pasesc, incerc sa sar ca un cangur, urmand zonele neacoperite cu apa, ocolind cu greutate balta cu balta. Nu-mi reuseste mereu si, na, uite ca nimeresc chiar in mijlocul unei baltoace.  Sper ca nu am stropit pe cineva!

Desi ploua, zona statiei de metrou Titan este aglomerata. O mare de umbrele inunda aleea pe care fug. Continu sa inaintez, sa strig pardon si sa ma strecor pe sub umbrele. Din sens opus, un alt alergator mai indraznet, pentru a nu se uda, face echilibristica pe bordura. Ne salutam discret, mentinandu-ne fiecare tempoul. In zona Campia Libertatii trotuarul este acoperit cu apa, nu am cum sa ocolosec,  pasesc pe varfuri, reusind in prima tura sa nu ma ud. Aceleasi probleme le am si in urmatoarele ture. Ploaia mi-a strapuns echipamentul, sunt ud pana la piele, adidasii imi sunt plini cu apa, iar  din cand in cand  aud plescaitul incaltarilor imbibate. Tremur si imi este frig, iar gandurile imi fug, cand in trecut, cand in viitor.

Ma gandesc la cum va arata tricoul meu la Paris. Voi inscriptiona pe fata acestuia ROMANIA, iar pe spate voi incerca sa am tricolorul. Nimic nu poate fi mai frumos sa auzi din multime strigandu-se “Hai Romania!” si sa stii ca acest indemn iti este adresat si tie!   Primesti, exact cand puterile te lasa, acea energie, care te ajuta sa fii intotdeauna cu un pas mai aproape de tinta ta, linia de sosire.

Nu a fost intamplatoare alegerea maratoanelor de la Paris si Madrid. Sunt acolo atatia romani la munca, care lucreaza din greu pentru a trimite cativa euro acasa la familii, iar pe ei mass-media ii “alinta” simplu, capsunarii. Ma astept sa ne observe si sa fim incurajati ca si cum am fi acasa.  Sunt sigur de asta  pentru ca acum cativa ani, in calitate de membru al unei asociatii aeronautice (ARPIA  – Asociatia Romana pentru Propaganda si Istoria Aeronauticii) am fost invitati in Italia, la  aniversarea unei asociatii italiene (AAA – Associazone Arma Aeronautica), in orasul Udine. Atunci, delegatii din mai multe tari europene,  fiecare avand in frunte drapelul tarii si al asociatiei acompaniati si de o fanfara militara, am strabatut prin centru, strazile orasului, indreptandu-ne spre  locul in care se desfasura ceremonia oficiala.

Am avut atunci privilegiul ca in formatia de defilare sa fim prima delegatie straina, imediat dupa tara gazda, acest fapt starnind discutii in randul celorlalte delegatii. Imi amintesc ca atunci purtam drapelul asociatie si eram in fata, alaturi de alt coleg, care avea drapelul Romaniei. Mi-au atras atentia din multime, cativa romani care au tresarit si au exclamat surprinsi cand au vazut delegatia Romaniei: “Uite, sunt si ai nostri, au si tricolorul, Hai Romania!” si ne-au insotit pe trotuar multe sute de metri, exclamand, pana cand fortele de ordine le-au interzis inaintarea, pentru ca mai aveam putin si ne apropiam de tribuna oficiala.

Am trecut prin fata tribunei, fiind aplaudati de catre oficialitatile italiene, iar drapelele le-am asezat la loc de cinste, in fata tribunei. Aveam aceleasi emotii ca in  vremurile in care, locotenent fiind, eram comandantul garzii drapelului, la ceremoniile de depunere a juramantului militar. Apoi timp de o ora au defilat asociatiile din toate provinciile italiene. Mii de militari in rezerva, de toate varstele  si de toate gradele, unii insotiti de nepoti, copii sau sotii, prezentand onorul.

Sarbatoarea are loc anual, intotdeauna in alta provincie, incheindu-se de fiecare data cu un miting aerian. Primind omagiul opiniei publice, chiar a  guvernului, pentru activitatea desfasurata, acestia sedimenteaza in memoria colectiva sentimentul ca ei si-au facut datoria fata de tara lor si ca o vor putea lua oricand de lacapat. Apoi seful Statul Major al Fortelor Aeriene Italiene s-a adresat multimii, mi-a ramas in minte ca a multumit pentru serviciile aduse tarii, unui pilot, erou, ranit in misiune, imobilizat in carucior. Ii invidiez si acum pentru ce au reusit sa organizeze si pentru ca au transformat sarbatoarea lor intr-un fenomen de masa. De multe ori am incercat sa imi imaginez ceva asemanator la noi si nu am reusit.

Entuziasmul exista dar lipseste cu desavarsire. E foarte greu sa construiesti ceva, atunci cand lucrurile se petrec uneori fara sens, mergand intr-o directie necunoscuta, iar in ceea ce priveste oamenii, ai parte de multa inertie si aproape ca nu te mai poti increde in cuvantul dat. Lucrurile se misca intr-un mod ciudat. Ce a fost legal ieri, dintr-o data poate devini ilegal peste noapte. Fara discernamant, ce au cladit unii ieri, darama altii cu zambetul pe buze a doua zi.  Prefacatoria si inselatoria ‘s la tot pasul, oricat am incerca sa scapam de ele, nu reusim, pentru ca se pare, la noi sunt inca fara leac.

Un ochi de apa si bolborosirile unui trecator pe care, se pare ca l-am stropit, ma aduc repede cu picioarele pe pamant si revin in prezent. Apa este din ce in ce mai mare, o sa mai dau o tura si gata. In seara aceasta, a  fost prima oara cand am alergat prin ploaie in  noapte, amintindu-mi de ceva asemanator, petrecut in vara, pe lumina, la un antrenament in drumul catre Poiana Brasov, cand am avut parte de ploaie, vant si furtuna. Desi imi simt picioarele incretite de apa, pasesc peste ultima balta  si gata. Am reusit si de data asta!