Ilie Rosu

Este data de 20 septembrie 2008.

Dimineata sunt din nou in parc. A mai trecut o saptamana, in care am alergat 23+10+13+13+16=75 de km. In sfarsit mi-am gasit un ritm de alergare pe care il caut de mult timp si pe care pot acum sa  il mentin constant.
Timpul e racoros si numai bun pentru alergat, nu insa si pentru plimbat, putini fiind cei care au  avut curajul sa iasa astazi in parc.
Ca intotdeauna imi planific sa alerg cel putin trei ture de parc. Si plec din nou. La a doua tura ma-ntalnesc cu un fost partener de fuga, medic tanar rezident, cu care am alergat si cu o saptamana in urma, acesta imi  tine trena doar o tura, pentru ca la urmatoarea, sa acuze dureri in partea stanga si incetineste alergarea. In final ma rotesc in jurul parcului de sase ori si constat ca fiecare tura  am parcurs-o in acelasi timp. La fel s-a intamplat si cu o seara in urma, cand am alergat  cinci ture, toate cu aceeasi viteza. Voi incerca la primul meu concurs sa alerg prima jumatate de maraton cam in acelasi ritm, apoi sa trag de mine pana la finalul cursei si sa vad ce o iesi. Obiectivul principal pe care mi l-am propus este sa alerg, sa termin si sa scot un timp de maxim 4 ore.  Simt astazi ca am atins maximum de forma.

Dar astazi este ziua Bucurestilor! Asa ca imi voi continua antrenamentul, la pas, printre bucuresteni.
Aleg ca prim punct de reper centrul istoric. In spate, la Hanul lui Manuc, este foarte multa lume. Dau nas in nas cu o multime intr-o continua miscare, pe de o parte organizatorii, iar pe de alta vizitatorii. Lumea pare fericita si pare ca a uitat de grijile cotidiene. In special tinerii par lipsiti de griji, avand permanent un zambet pe buze. In lateral mesterii olari, reprezentantii artei populare, imbracati in costume nationale, de pe tot cuprinsul tarii, isi prezinta exponatele. Ii surprind salutandu-se, semn ca se cunosc si ca s-au mai intalnit si la alte manifestatii. Ai parte de o mare diversitate de lucruri, un amestec de vase din olarit sau crestate din lemn, ulcioare, cani, oale si de genti, icoane, margele, si de traditionalele tocmeli,  dintre cei ce vor sa vanda si cei care vor sa cumpere. Intru in biserica din Curtea Veche, acolo unde doi tineri isi unesc destinele in fata lui Dumnezeu. Ma inchin, imi pun in gand cateva dorinte si plec mai departe.

Vizitez cetatea, urcand treptele inguste pana ajung la scena special amenajata pentru sarbatoare, in care protagonisti sunt actorii de la Teatrul Notara. Bucurestiul este mai colorat si mai viu ca niciodata. Pe strazile din apropiere fiecare incearca sa vanda sau sa cumpere cate ceva. Fie ca sunt ceasuri, obiecte din argint sau o casca militara gaurita din razboi, sau un tablou cu regele Carol al 2 lea, discuri sau carti vechi, citesc in ochii celor care vand, regretul despartirii de obiectele dragi. Traversez Lipscanii si ajung in dreptul Bancii Nationale, unde este amenajata o alta scena. Formatia Zece Prajini tocmai isi acordeaza instrumentele. Cobor curios pe strada Smardan, unde sunt multi tineri si cetateni straini. Ii aud vorbind in franceza, engleza, germana sau italiana, asteptand o noua reprezentatie. Pe de o parte si de alta a strazii mesele si scaunele sunt ocupate cu persoane de toate varstelei, care pot servi civilizat, o bautura, o prajitura sau o inghetata. Mai vazusem asa ceva, cu ani in urma la Bratislava, in centrul vechi, unde tinerii petreceau in voie, ascultau muzica si se distrau, supravegheati insa mereu de o masina a politiei. Iata ca a prins si la noi! Intalnesti la tot pasul  tineri imbracati in costume de epoca, cu care poti sa  faci o fotografie, alegandu-te cu  un zambet din acele vremuri.
Dar iata ca, dupa multe secole, in care a fost jefuit din toate directiile, Bucurestiul inca traieste, contrastand, atat prin oamenii sai simpli, unii iubitori de  muzica de petrecere, altii de manele, cat si prin oamenii sai educati, tineri si varstnici, insetati de cultura. Ii distingi usor dupa modul in care sunt imbracati, vorbesc, gesticuleaza sau dupa directia in care se deplaseaza. Astazi ii gasesti pe  toti, la tot pasul pe strazile Bucurestilor, avand ceva in comun: zambesc la fel.  Ma indrept pe Calea Victoriei, in drum ma opresc si asist la filmarile pentru turnarea unui film strain, si retin unitatea dintre regizor, actori si figuranti. Intru la galeriile de arta europeana, unde iau contact cu scolile italiana, franceza, spaniola, germana, flamanda, olandeza. Zabovesc un pic mai mult in fata tablourilor Cele patru anotimpuri (Four seasons), pentru ca imi amintesc de ceva. Traversez in mare viteza  galeriile de arta, sperand ca voi reveni curand aici si ca voi avea timp mai mult sa admir tablourile si sa descopar in profunzime care este specificul fiecarei scoli. La iesire imi atrage atentia tabloul cu tinuta impunatoare a regelui Carol 1, care domina intreg spatiul.   Apoi intru la Galeriile de arta romaneasca medievala. Ma intalnesc cu istoria catorva sute de ani, pastrata cu ajutorul unor artisti anonimi, care au pictat icoane, au sculptat in lemn, au tesut vesminte, au turnat vase din argint si din aur. Marea lor majoritate au fost donate de catre iubitorii de cultura din acele vremuri, domnitori, boieri, preoti, carturari. Mai sus spre etajele superioare intalnesti  pretioase picturi si sculpturi  din patrimonial national, realizate de Brancusi, de Nicolae Grigorescu, de Tonitza, de Aman si de multi altii, care au trait si creat in timpuri si locuri diferite marete opere.
Cobor si ies din muzeu, traversez strada si langa Ateneu in Piata revolutiei, observ o alta scena   amenajata, care isi astepta oaspetii de seama. In lateral, pe o scena secundara, admir doua perechi de dansatori care plutesc in pasi de dans, pe ritmurile unui vals. Strauss Festival Orchester din Viena incepe sa cante si face sa se umple de vibratii intreaga zona si inimile asistentei. Lumea e incremenita, ramane in loc, aplauda cu respect formatia si pe al lor dirijor. Printre ei sunt si doi romani, care emotionati se adreseaza publicului. Unul dintre ei s-a intors in Romania dupa 30 de ani.
Revin in centru, trec printre multimea de oameni din zona Bancii Nationale, unde se canta “Ce mult te-am iubit Magdaleno”, si ajung la Piata Unirii. In parc formatia Zece prajini aproape ca isi incheie reprezentatia. Cu greu reusesc sa intru si sa observ ceva din spectacol, scena este plina cu spectatori de toate varstele, care danseaza pe ritmuri populare. In zona magazinului Unirea rasuna o muzica sud-americana. Curios, traversez si ii vad pe cei ce cantau. La marginea trotuarului doi tineri, costumati in indieni, fredonau cateva melodii in limba spaniola. Am aflat ca erau din Peru. Pentru ca mi-au placut ritmurile lor, m-am oprit cateva clipe, m-am fotografiat cu ei si am cumparat un cd.
A doua zi reiau din nou traseul. Astazi vad si o parte din lucrurile care mi-au scapat ieri. Pe Smardan canta “Zece prajini” iar pentru strainii aflati in zona, muzica populara, specific romaneasca, este o mare provocare. Cateva trasuri, proaspat vopsite, impodobite cu flori, trase de cai frumosi, echipati cu hamuri noi, incarcate de bucuresteni,  dau ocol strazilor, de te fac sa crezi ca te afli in  alta lume. Ajung langa Ateneu si admir aranjamentul floral din zona scenei. Spre seara, aici va avea loc ultimul concert. Ma-ndrept spre Muzeul Cotroceni, un loc incarcat cu multa istorie pentru bucuresteni. Sunt planificat sa vizitez muzeul peste o ora, asa ca am timp sa arunc o privire prin gradina botanica. Arborii seculari, plantele exotice si lacul sunt imagini pe care le retii la plecare si iti doreste ca  edilii orasului sa schimbe ceva. Muzeul Cotroceni este un loc incarcat de istoria anilor in care au trecut, rand pe rand, Cuza si toti regii Romaniei. Trec prin sali de lucru si de consiliu, dormitoare, saloane, holuri si admir piesele si colectiile de muzeu, care au apartinut candva  familiei regale. Imi atrage atentia o sabie primita in dar de Cuza de la regele Serbiei pe care scria in latina: “Prieteni siguri in vremuri nesigure”.
Vizitam si expozitia de pictura care include tablouri ale unor mari pictori.
Ma grabesc si ajung in Parcul Izvor. Aici festivitatile sunt pe sfarsite, se disting doar cozile imense la mici si bere si  teama unora de a sta la rand, riscand sa piarda timpul si sa se aleaga la final,  doar cu mirosul inebunitor al micilor.
Alerg spre tinta finala, concertul simfonic de langa Ateneu, cu Judith Halasz & Spirit of Vienna Ensemble care incheie doua zile de antenament de neuitat.
Astfel s-a derulat maratonul meu de ziua Bucurestilor! Dar pe 12 octombrie urmeaza un maraton pe viu, cand voi alerga cu adevarat si voi trece din nou, cu emotie, prin toate punctele descrise mai sus, sub privirile bucurestenilor.  La multi ani Bucuresti!