Ilie Rosu

Este data de 15 septembrie 2008.

Afara e ceata si mi-e frig. Infofolit de parca ar fi iarna, alerg din nou pe inserat. Ciudat, ce mi se intampla, c-alerg si fug, ca povestesc si scriu, nici astazi nu ma pot opri. Dinspre apus, de acolo vine vocea, e o soapta, si-mi suna in ureche si ma tulbura. M-a provocat, de-am inceput s’ alerg mai mult. Si am fortat momentul si intr-o zi, prin clipe de cosmar, prin agonie si extaz, riscand chiar totul, am incercat din nou. M-am descarcat nervos si am avut final. De undeva din trup, din minte cred, s-a scurs o energie, atat cat trebuia, s-ajung la o distanta, mult visata. A fost un dar de undeva de sus, pe care l-am primit, la schimb, in compensare, pentru ca suferinta-n cursa ce-o urmez, sa fie mai usoara si mai dulce.

Dar pentru a face asta, a fost nevoie de ceva, de o scanteie. Ce greu mi-a fost s-o identific dintre mii, sa o aleg, s-alerg si apoi sa cred o clipa-n ea! Si, de, acum s-a dus spre alte zari, s-a stins, dand viata totusi unui vis, Atena.

De aici, din fata parcului Titan, orice ai fi, scanteie, reduta sau faptura, oriunde ai fi, te salut si nu uita:
Daca vrei poti. Nimic nu e imposibil, si .. niciodata nu-i prea tarziu sa poti si sa vrei si tu. Daca ai avut vreodata vreun vis si ai renuntat sa lupti pentru el, nu uita ca acesta mai poate deveni realitate numai daca vrei si tu!