Ilie Rosu

Este data de 13 septembrie 2008.

Simt deja oboseala acumulata in timpul saptamanii. In ultimile 7 zile am alergat 30+10+13+16+19+10=98 de km; S-a mai acumulat ceva la pregatirea mea in tentativa de a alerga oficial un  maraton. Pofta vine mancand si de aceea ma intereseaza foarte mult in cat  timp voi parcurge distanta.

Acum doua saptamani am alergat cateva ture in parc impreuna cu Cosmin. Ne-am deplasat pentru prima oara in acelasi sens si am fost incantat sa aflu ca obiectivele noastre sunt comune si ca ne vom intalni la maratonul de la Budapesta. Am constatat ca are mai multa experienta in alergarea pe distante lungi si ca se pregateste de maraton de mult timp. Face parte dintr-un grup de maratonisti cu care se antreneaza la fiecare sfarsit de saptamana. Cred ca diferenta, dintre noi doi, privind maratonul,  este de aproximativ o jumatate de ora. De cel putin un an il vad  antrenandu-se,  aleargand in jurul  parcului, dar in sens invers fata de mine. De multe ori a fost ca un barometru pentru mine.  Atunci cand imi propuneam un timp mai bun intr-o tura de parc sau sa am acelasi ritm de alergare cu el, urmaream sa ne intersectam in acelasi punct pe traseu. Si-a fixat obiective mult mai indraznete  decat mine si cred ca va fi ajutat sa le indeplineasca, de varsta si de ambitie.  In discutiile purtate am gasit raspunsuri la unele intrebari privind antrenamentul,  echipamentul, alimentatia si vitaminizarea. M-a incurajat si a pronosticat ca voi putea scoate un timp foarte  bun la Budapesta, despre care insa astazi nu am curajul sa vorbesc. Mult succes Cosmine si tine-o tot asa!

Este sambata dimineata, cerul este inourat iar parcul pare pustiu. Ici colo cateva persoane alearga. Sunt aceleasi fete pe care le intalnesc zilnic, in fiecare dupa-amiaza, la antrenament in parc.
Fiecare are  un ritual al lui, care imprima un ritm propriu alergarii.  Unii fac doar o tura si alearga
in forta, sufocandu-se pe ultima suta de metri, iar altii sunt constanti in alergare si se rotesc de mai multe ori. Sunt incantat sa intalnesc de fiecare data un domn in varsta, cred ca are peste 80 de ani,   care nu alearga dar  se deplaseaza cu vioiciune in jurul parcului si isi incheie miscarea urcand si coborand de cateva ori scarile ce  dau spre lac. Astazi este din nou prezent si e echipat de ploaie. Cateva perechi de tineri, baieti si fete, fac  din alergare o distractie, fiind veseli si glumind pe seama unor intamplari, probabil comune. Baietii cu greu isi infrang pornirea de a mari ritmul, preferand in final compania placuta a fetelor.

Nu este prea cald afara, asa ca cele  doua sticle de apa imi sunt suficiente. Le agat ca si altadata de creanga unui copac urmand sa le consum dincolo de tura a treia, cand imi va fi foarte sete. Si pornesc. In prima tura imi fac si incalzirea iar pe la jumatatea ei, deja imi apar primele picaturi de transpiratie.
O multime de rate au iesit din apa si ciugulesc din firele de iarba care nu s-au uscat inca.
Asta pana cand parcul se va umple din nou cu copii si pana cand acestia le vor  arunca ore in sir
firmituri de paine, primind din partea lor, in schimb, privilegiul catorva poze sau clipuri.
Trec pe sub pod, cu multa atentie, reducand ritmul, pentru ca sunt multe denivelari si te poti accidenta usor.
In zona imprejmuita Clubul Sahistilor este multa liniste si nici tipenie de sahist.
Natura din zona este dominata de frunzele ingalbenite ale vegetatiei de pe lac, semn ca toamna si-a intrat in drepturile ei.
Cateva picaturi de ploaie ii sperie pe cei veniti sa se plimbe si ii fac sa paraseasca parcul sau sa
isi deschida umbrelele. Parcul isi schimba infatisarea. Toamna si edilii sectorului parca s-au luat la intrecere.  O instalatie pentru  udat spatial verde este in faza de testare. Apar noi terase  si spatii care au devenit verzi, prin acoperirea cu placi de iarba. Bancile  noi dau o noua imagine, occidentala, parcului.
Cand totul va fi gata cred ca  va fi unul dintre cele mai frumoase parcuri din Bucuresti.
Astept cu nerabdare ca si cealalta jumatate de parc sa fie iluminata pentru a putea alerga si dupa lasarea intunericului. Las in urma vaporasul si privesc spre zona debarcaderului si imi amintesc de clipele in care am alergat prima data maratonul si am fost ajutat sa termin cursa, beneficiind de energia catorva sticle de suc si de sansa.
Reusesc sa alerg constant primele 4 ture. Incerc si in urmatoarele ture acelasi ritm dar la final constat ca am redus din viteza, cam cu un minut la fiecare tura. Am alergat 7 ture intr-un  timp de 1 ora si 50 minute. Se putea si mai bine dar las totul pentru data viitoare.

Parasesc parcul si nu pot sa nu admir locul special amenajat de la intrarea in parc dinspre Campia Libertatii, in care dupa amiaza, in special sambata si duminica, au loc concerte si in care totul se umple pana la refuz,  de copii si de oameni in varsta. Pe latura opusa a aleii, stropii fantanii arteziene iti dau senzatia de racoare si ca te afli undeva la munte.

Echipamentul meu este foarte umed, mi-e frig, deci  trebuie sa ma grabesc spre casa.

De aici, din fata parcului Titan, pe cei dragi, va salut, oriunde v-ati afla si sa nu uitati:
Daca vrei poti. Nimic nu e imposibil, si .. niciodata nu-i prea tarziu sa poti si tu. Daca ai avut vreodata vreun vis si ai renuntat sa lupti pentru el, nu uita ca acesta mai poate deveni realitate numai daca vrei si tu!